Frânturi de gânduri

Iată că se apropie cu paşi repezi şi sfârşitul a ceea ce a însemnat anul 2013 . Am adunat bune şi rele, dezamăgiri şi zâmbete, lacrimi, bucurie, sentimente trăite la intensitate maximă, trăiri care mai de care mai speciale, lecţii, oameni dragi, toate acestea împletindu-se cu bucuriile mărunte de zi cu zi, realizările şi evoluţia noastră atât ca oameni cât şi ca personalitate. A trecut timpul, iar eu am trecut prin timp, fiind mereu acelaşi om curat, sincer, cu zâmbet în inimă şi bucurie pe chip.  Ce-mi doresc eu pentru anul ce vine? Multe, dar dacă tot e la modă, hai să fac şi eu o mică listă a rezoluţiilor mele pentru 2014 : -să iau cu bine toate examenele la faculta -sa fiu la fel ca şi până acum şi să-i am pe ai mei alături -să cânt, să cânt şi iar să cânt -să scriu mult şi bine -să mă apuc de romanul pe care tot ziceam că-l voi scrie într-o zi -să dau şi să intru la actorie -să am un locşor pe care să-l pot numi "al meu" -să-mi iau un căţeluş -să-mi fac pri

Afară ninge. Toată lumea scrie despre asta pe Facebook sau îşi face poze prin zăpada pe jumătate mocirlită. În mod normal chestia asta mă enerva la maxim. Mereu, dar nu şi azi. Astăzi mi se pare un lucru special: că ninge chiar de ziua mea. Acum 19 ani, chiar in aceste momente, ningea. Dar mult mai puternic, mult mai curat şi fără de prihană. În timp, parcă până şi zăpada s-a încărcat cu grijile, necazurile, problemele, ranchiuna şi ura oamenilor, prefăcându-se dintr-un alb imaculat într-un gri înceţoşat ... Eii, oricum ar fi, azi mai îmbătrânesc puţin. Şi nu vreau asta! Vreau să rămân mereu cu ai mei 18 ani. Nu ştiu, dar 18 mi se pare o cifră magică, plină de însemnătate, plină de amintiri frumoase, timpul când poţi fi cine vrei tu, fără să mai dai socoteală "oamenilor mari", devenind tu, la rândul tău, un "om mare". Timpul când visezi cu ochii deschişi, dar poţi să-ţi şi duci la îndeplinire visele. Eu încă nu am reuşit să fac asta în totalitate şi simt că îi su

Astăzi, ca în fiecare an de 1 Decembrie, ne trezim cu toţii mai români decât în oricare altă zi a anului. Nu ştiu însă dacă aşa era şi până în '47 când alţi români cu alte principii, mult mai uniţi decât cei de acum, sărbătoreau ziua naţională în data de 10 mai. A venit apoi momentul schimbării, a apărut comunismul şi 23 August ne-a fost zi naţională, dar cum orice apare şi dispare odată, în '90, după r evoluţia/lovitura de stat din '89, un anumit Ion a proclamat data în care ne aflăm: ZIUA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI! Am stat preţ de ore în şir să mă gândesc dacă mă simt român, pentru că nu îmi e de ajuns doar un buletin ca să mă şi declar. Îmi aduc aminte că în şcoala generală simţeam mult mai intens emoţia zilei naţionale, vedeam mult mai multe steguleţe şi bandane cu cele 3 culori reprezentative, cântam parcă neîndemnaţi imnul atât de bine scris de Andrei Mureşanu, însă "un rasunet" n-a fost de ajuns să ne schimbăm cu adevărat mentalitatea şi să încercăm

  Faculatate, oraş mare, oportunităţi la tot pasul, iubirea de după colţ, aglomeraţia, oamenii grăbiţi şi vremea urâtă de noiembrie. Anabelle stând în pat, cu ceaşca de cafea alături, ascultând muzică lacrimogenă şi gândindu-se ... la ce? nici ea nu ştia exact. Era doar sigură pe ce avea la momentul de faţă: o viaţă încă incertă pe un teren minat. La propriu, pentru că străzile din jurul blocului ei erau în construcţie, muncitorii afurisiţi făcând o gălăgie asurzitoare, reuşind astfel să-şi piardă şi fărâma de răbdare pe care o mai avea ...  "Doamne, oare de ce sunt eu atât de ghinionistă, în ultima vreme?". Şi totul începuse atât de frumos ... cu emoţii noi, aşteptări, viaţa misterioasă care bătea la uşa marelui oraş. Mda, aşteptări spulberate încă din prima zi. "Oare ce sunt eu acum? ... studentă?", se întreba Anabelle, privindu-şi tavanul. Da, parcă asta trebuia să fie. Nu se gândea să o spună, dar parcă era mai bine acasă, înconjurată de banalul dar în acel

Ce sunt eu? Un suflet cu o inimă mare şi o mie de vise. Doar o mie? Cred că sunt mult mai multe dar încerc să nu le număr. O superstiţie - să nu-ţi numeri visele pentru că nu se mai împlinesc. Tot ce ţine de suflet nu trebui e măsurat, nici în timp, nici în distanţă, suprafaţă, greutate sau orice unitate de măsură ar mai putea să existe. Sufletul există sau nu. Nu sunt suflete mari sau mici, sunt oameni care îşi pun sufletul pe tavă sau oameni care şi-l ascund. Îl ascund din teamă sau egoism. Eu mi-am închis visele. De ce? Pentru că sunt nişte copii naivi pe care oricine ar putea să-i ia acasă. De fapt, nu o să spun că le-am închis, doar le păstrez în siguranţă. Îmi place cum plutesc strălucitoare ca soarele de vară şi mă mândresc cu ele: am vise atât de frumoase! Nu aş putea spune că îmi aparţin. De fapt, visele nu aparţin cuiva anume. Ele sunt libere, zboară pe lânga noi şi ne fac cu ochiul: "Alege-mă pe mine să mă împlineşti!". Şi râzi de joacă lor nevinov

Am nevoie de un prieten. E unul din acele momente bulversante în care nu ştiu nici ce vreau să fac dar nici încotro mă îndrept. E unul din acele momente în care am nevoie disperată de un prieten, dar, nu îl găsesc. M-a uitat el, oare, sau doar se preface că jucăm vre-un joc de-a v-aţi ascunselea cu sentimentele? Nu ştiu, dar simt, că îi face plăcere. Simt că se distrează. Eu am uitat să râd, încă îl mai caut, dar s-a ascuns al naibii de bine ...  Am ajuns la concluzia că, oricât de mulţi prieteni virtuali aş avea, ei nu-mi ţin de cald şi nici nu mă ajută atunci când am nevoie de vreun sfat sau de-un ajutor. Ei nu-mi cunosc istoria, nici nevoile, dorinţele sau visele mele, aşa cum mi le ştiai tu cândva. Prietene, noi ne-am rătăcit, dar aș vrea să știi că oricând m-ai suna, oricând ai avea nevoie, eu te voi ajuta, pentru că m-am iertat, te-am iertat, am crescut și am învățat că oamenii importanți merită iertați. Am învăţat că oricât de bun îţi este un prieten, oricum te va r

Cu papucii de casă roz în picioare şi cu gândurile împrăştiate în faţa formulelor de la mate, Anabelle simţea un adânc gol în stomac. Şi nu era de la matematică. Mai degrabă era de la cele doar trei ore de somn, şi a celor 1000 şi una de probleme, cu care se confrunta în ultimul timp. Brusc, lasă foile deoparte şi merge până la oglindă: era tot ea, dar, ciudat, se simţea alta. E drept că arătase cu mult mai bine în urmă cu câteva ore, dar oboseala începea să îşi lase amprenta asupra ei. Ochii aceia albaştrii o răvăşiseră complet. Parcă îi mai văzuse undeva, sau încă era mahmură după balul de absolvire? Halal bal de absolvire! ... Seara pe care toate fetele din liceu o aşteaptă încă de la început, cu sufletul la gură, s-a dovedit a fi un adevărat fiasco. Nu tu limuzine, nu tu Făt Frumos într-o maşină de fiţe, nu tu artificii la 12 noaptea ... nici măcar Cenuşăreasa nu a fost prezentă! ... Gata! E clar! Băuse prea mult sau văzuse mult prea multe filme siropoase cu happy end. Ar cam

Încă mai am în păr miros de ţigară şi de parfum ieftin. Miros de iubire putredă şi vise spulberate. Pare de mult, dar totuşi e atât de aproape ... Oare visez? ... urmele de pe gât îmi şoptesc că nu. M-ai luat în braţe şi nu mi-ai mai dat drumul. M-ai intoxicat, mi-ai intrat în suflet şi în gânduri. Mi-ai zbuciumat somnul şi mi-ai invadat visele. M-ai prins în vraja ta stupidă şi văd că ţie îţi place. Nu mai simt nimic. Nu mai sunt capabilă de nimic în preajma ta. Mi-ai ferecat inima în lanţuri de albăstrele veştejite. Şi doar ştii că mie îmi plac trandafirii ... M-ai drogat cu iubire şi promisiuni. Acum e prea târziu, deja am fumat mult prea mult. Şi parcă, mă lăsasem ... de acum voi deveni dependentă, fără voie. Ai intrat în lumea mea, fără nici măcar, să baţi la uşă. Ştii că ţi-aş fi trântit-o în nas, nu? Ai pus stăpânire pe fiinţa mea, lipsită de apărare. Mă transformi şi mă ucizi cu tandreţe amară, mă plimbi pe căile Iadului pavate cu dorinţe murdare, îmi promiţi Luceferi, da