Frânturi de gânduri

Mă plictisesc. Şi când mă plictisesc încep să scriu şi deja parcă visez ... şi scriu tot felul de anomalii, care ştiu că ţi se par copilării, dar numai prin asta încerc să mă regăsesc. Ştii, e o senzaţie unică, să stai tu, cu tine, cufundată în gânduri, într-o realitate puţin suprarealistă ... privind lucrurile dintr-un ansamblu de omuleţ de 19 ani. Şi ştiu că poate crezi că-i totul roz, dar, poneii nu călăresc curcubee şi nici nu plouă cu vată de zahăr. Sau cel puţin, nu de curând. Realitatea urbană-i crudă, amară. Dar hai, s-o îndulcim puţin. Fac cinste în seara asta. Hai cu mine, să evadăm pentru câteva ore. Ia-mă de mână şi promit că nu vei regreta. Oricum nu avem ce face. Aşa că, hai cu mine la o ciocolată caldă, pentru suflete reci. :)

Cât de repede trece timpul. Cât de mult se schimbă oamenii. Cât de reci devin relaţiile. Cât de îndepărtate sunt amintirile. Ceea ce s-a promis că va dura, s-a terminat de mult, şi toate, toate, au rămas în van. Degeaba. Fără speranţă sau vreun viitor. Acel "acum" a devenit cel  mai îndepărtat "a fost odată".  Şi ştiu că, nu te gândeai să am vreodată dreptate, dar uite, vezi, ţi-am spus eu! E cel mai dur "ţi-am spus eu" de până acum, şi Doamne, ce-aş fi dat să n-am dreptate. Nu şi de data asta. Şi da, îmi pare rău, dar toate tâmpeniile care le spun acum, oricum nu mai au vre-un rost. Apropo, copacul ăla nefericit încă poartă urmele iubirii noastre. La fel şi inima mea. Proastă alegere, oricum.  Vina? O avem amândoi. Nu te eschiva şi te rog, şterge-ţi rânjetul ăla tâmp de pe faţă. Rânjetul de care m-am îndrăgostit prosteşte, cândva. Dar, nu-mi pare rău. Ai meritat-o. Am meritat-o amândoi. Şi ce-a venit după, ne-a transformat complet.  Sunt genul de m...