Frânturi de gânduri

  Când vine vorba de tine, mintea mea e ca un peron pe care vii si de pe care pleci.   Ştii senzaţia aia pe care o ai când mergi prima oară cu trenul? Fiecare peisaj, banal poate, pentru un om ce merge mereu cu trenul, ţi se pare o surpriză pentru retină. Te minunezi la fiecare petice de oraş văzut din depărtare. Aşa te iubesc eu. Fiecare trăsătură ce îţi aparţine o observ şi o iubesc, iar fiecare defect îl critic în minte şi îl preţuiesc...pentru că e al tău.   Păcat că ţie îţi place să iei mereu alt tren. Păcat că eu am fost doar o staţie, un popas neînsemnat.   Aş vrea să mă urăşti. Să mă urăşti atât de mult încât chipul meu să te scârbească, să mă urăşti când mă auzi vorbind, să mă priveşti cu ură, să îmi arăţi prin limbajul corpului tău cât de mult îmi deteşti prezenţa. Aş vrea să mă urăşti la fel de mult ca pe cea mai urâtă amintire a ta, să mă vrei într-o continuă suferinţă. Prefer ura ta profundă decât indiferenţa. Parcă dintre toate stările sufleteşti...

An nou, viaţă nouă. "Pe dracu'!", îşi zise Anabelle. Se simţea la fel ca şi până atunci. Doar nu era să facă schimb de viaţă cu cineva, sau să ceară una de împrumut ca în jocurile alea stupide de pe net. Atunci da, ar putea spune că are o "viaţă nouă". Dar până să recurgă la astfel de gesturi extreme, îşi dădu cu uşurinţă seama că nimic nu se schimbase. Doar cifra din calendar. Ea e aceeaşi aeriană, cu vicii prea multe şi idealuri măreţe. Acelaşi copil cu suflet de "om mare". Iar zecile de cursuri împrăştiate prin toată camera vin încă o dată să-i confirme acest lucru: "O fi alt an, da's tot aceleaşi probleme", gândi ea, cu voce tare. Şi e blocată în acelaşi oraş sufocant, dar cu nişte examene în plus pe cap. Şi cu cele două restanţe care-i fac, parcă în ciudă, cu ochiul. Anul nou nu i-a adus, în schimb, nimic nou. Sărbătorile le-a petrecut în familie, gustând din nou bucuria copilăriei, atunci când venea Moşul şi-i aducea cadouri, i...

  Faculatate, oraş mare, oportunităţi la tot pasul, iubirea de după colţ, aglomeraţia, oamenii grăbiţi şi vremea urâtă de noiembrie. Anabelle stând în pat, cu ceaşca de cafea alături, ascultând muzică lacrimogenă şi gândindu-se ... la ce? nici ea nu ştia exact. Era doar sigură pe ce avea la momentul de faţă: o viaţă încă incertă pe un teren minat. La propriu, pentru că străzile din jurul blocului ei erau în construcţie, muncitorii afurisiţi făcând o gălăgie asurzitoare, reuşind astfel să-şi piardă şi fărâma de răbdare pe care o mai avea ...  "Doamne, oare de ce sunt eu atât de ghinionistă, în ultima vreme?". Şi totul începuse atât de frumos ... cu emoţii noi, aşteptări, viaţa misterioasă care bătea la uşa marelui oraş. Mda, aşteptări spulberate încă din prima zi. "Oare ce sunt eu acum? ... studentă?", se întreba Anabelle, privindu-şi tavanul. Da, parcă asta trebuia să fie. Nu se gândea să o spună, dar parcă era mai bine acasă, înconjurată de banalul dar în acel...