Treceți la conținutul principal

Life goes on

 
Faculatate, oraş mare, oportunităţi la tot pasul, iubirea de după colţ, aglomeraţia, oamenii grăbiţi şi vremea urâtă de noiembrie. Anabelle stând în pat, cu ceaşca de cafea alături, ascultând muzică lacrimogenă şi gândindu-se ... la ce? nici ea nu ştia exact. Era doar sigură pe ce avea la momentul de faţă: o viaţă încă incertă pe un teren minat. La propriu, pentru că străzile din jurul blocului ei erau în construcţie, muncitorii afurisiţi făcând o gălăgie asurzitoare, reuşind astfel să-şi piardă şi fărâma de răbdare pe care o mai avea ... 
"Doamne, oare de ce sunt eu atât de ghinionistă, în ultima vreme?". Şi totul începuse atât de frumos ... cu emoţii noi, aşteptări, viaţa misterioasă care bătea la uşa marelui oraş. Mda, aşteptări spulberate încă din prima zi. "Oare ce sunt eu acum? ... studentă?", se întreba Anabelle, privindu-şi tavanul. Da, parcă asta trebuia să fie. Nu se gândea să o spună, dar parcă era mai bine acasă, înconjurată de banalul dar în acelaşi timp confortabilul ei mediu. Au trecut deja aşa zisele "săptămâni de acomodare". Acum trebuia să se încadreze deja în peisaj. Dar singurul peisaj la care ea visa era cu totul altul, şi includea o piscină şi un Martini alături.
 Oricum ar fi, primele săptămâni trecuseră fără să aducă mari schimbări în viaţa ei. Descoperise şi aici că banul învârte lumea, că aşa-zişii "prieteni" îţi sunt prieteni până la proba contrarie şi că nu tot ceea ce zboară, are şi un gust bun. Se săturase să mai numere oi noaptea neputând să adoarmă, din cauza gândurilor ce o măcinau şi nu-i mai dădeau pace. Până şi patul sau colega ei de cameră îi erau ostile, străine. Îşi propusese că aici, în marele oraş, totul e posibil pentru a-şi îndeplini visele. Şi da, totul era posibil, dar nu şi pentru ea. Deja trecuse prin câteva paturi reci, dar nu adunase nici măcar experienţă, ci doar niste păreri de rău îmbibate în cafeaua de dimineaţă, risipindu-şi încet regretul prin fumul ţigării stinse în scrumiera timpului. Prietene? Mai bine zis "amice de convenienţă", cu care nu avea nimic în comun, în afara unui curs plictisitor de după-masa şi a unei foi de hârtie împrumutate în grabă. Gustase puţin din viaţa de noapte ameţitoare şi plină de arome a marelui oraş, dar la un moment dat ameţise şi puse frână. Explorase o parte din străzile ponosite, dar nu o fascinau ci, din contră, o intriga agitaţia şi nepăsarea lumii care trecea pe lângă ea, cu acel aer de orăşean tipic, plictisit de propria-i viaţă. Pe acel Făt Frumos la care visase mai demult, îl zărise pentru câteva clipe zâmbindu-i, dar după cum aflase mai târziu, i-l suflase alta, chiar de sub ochii ei albaştrii şi plini de speranţă. Nu întelegea cum nimic nu se potrivea de la o vreme încoace. Totul era pe dos, iar puterea ei -la limită. Se aşteptase, ca de obicei, la lucruri măreţe, dar în schimb nu găsise decât superficialitate, răceală şi "comun". La facultate, peste tot în jurul ei, vedea bisericuţe pălăvrăgind despre ultimele reduceri, fumând ostentativ sau sorbindu-şi cafeaua şi bârfind despre X sau Y. Dar ea simţea că nu face parte din nici una dintre ele. Nu frecventa astfel de lăcaşuri "sfinte". La un moment dat, avea impresia că va claca, dar nu a fost aşa, spre surprinderea ei. Îşi dădea seama odată cu trecerea timpului că nu făcuse alegerea corectă, şi că trebuia să meargă de la bun început pe instinctul ei, care nu o înşelase niciodată, şi nu pe sfaturile "binevoitoare" ale lumii.
 "Ei bine, Anabelle, dacă ai intrat în horă, joacă! Sau vrei să te dai bătută deja, după doar două luni de încercări eşuate?". Ştia şi ea răspunsul. Oricât de imposibilă îi părea situaţia, pur şi simplu nu-i stătea în caracter să renunţe, să se dea atât de uşor învinsă, când nici măcar nu începuse lupta. Nu, se cunoştea mult prea bine ca să îşi dea seama că nu era acel gen de persoană slabă şi uşor de manipulat, că încă avea forţă şi convingeri pe care trebuie să le audă cineva, mai devreme sau mai târziu ... Ştia că ăsta e drumul ei, cel puţin deocamdată, şi că fără să vrea, era deja încadrată în peisaj ... doar că încă nu-şi dăduse seama de asta.

                   va urma...
 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Gânduri de Paşte

E atât de frumos afară. Lumină, culoare, viaţă, zumzet, freamăt. Uitasem cum e primăvara. Totul s-a îmbrăcat în straie noi, de sărbătoare. Poate că, fiind atât de ocupaţi cu cumpărăturile, agitaţia şi atmosfera stresantă de dinaintea sărbătorilor, de multe ori trecem pe lângă aceste minunate bijuterii, bucurii simple ale vieţii, mici surprize pe care ni le oferă natura. Astăzi, cel puţin pentru 5 minute, am descoperit ceea ce stătea de mult in faţa ochilor mei. Astăzi mi-am propus puţin timp pentru ... mine. Departe de agitaţia oraşului sau de lumea rea, de afară. Cândva sărbătorile aveau valori morale, ne învățau să fim mai buni, mai curați, mai milostivi, mai iertători. Acum ne-a rămas probabil doar timpul petrecut alături de cei dragi. Nu reușesc să găsesc locul iepurașului alături de un sacrificiu omenesc, precum nu găsesc locul urării "Paște fericit!". Sărbători Pascale pline de lumină și liniște sufletească! Prețuiți momentele petrecute alături de cei dragi, oferiţi-vă puţi…

Scrisoare unui necunoscut

Cât de repede trece timpul. Cât de mult se schimbă oamenii. Cât de reci devin relaţiile. Cât de îndepărtate sunt amintirile. Ceea ce s-a promis că va dura, s-a terminat de mult, şi toate, toate, au rămas în van. Degeaba. Fără speranţă sau vreun viitor. Acel "acum" a devenit cel  mai îndepărtat "a fost odată".  Şi ştiu că, nu te gândeai să am vreodată dreptate, dar uite, vezi, ţi-am spus eu! E cel mai dur "ţi-am spus eu" de până acum, şi Doamne, ce-aş fi dat să n-am dreptate. Nu şi de data asta. Şi da, îmi pare rău, dar toate tâmpeniile care le spun acum, oricum nu mai au vre-un rost. Apropo, copacul ăla nefericit încă poartă urmele iubirii noastre. La fel şi inima mea. Proastă alegere, oricum.  Vina? O avem amândoi. Nu te eschiva şi te rog, şterge-ţi rânjetul ăla tâmp de pe faţă. Rânjetul de care m-am îndrăgostit prosteşte, cândva. Dar, nu-mi pare rău. Ai meritat-o. Am meritat-o amândoi. Şi ce-a venit după, ne-a transformat complet.  Sunt genul de momente, …

Paradox

Mă simt oarecum ciudat să am din nou laptopul în fața mea, să pun lumea pe "mute" și să-mi descătușez gândurile, care nu mai au astâmpăr să iasă la lumină, să fie ascultate, scrise, citite.  E furtună afară. E furtună și în lumea sufletului meu. O furtună colorată de clipe, emoții, oameni, trăiri, care mai de care mai diferite. Stau în pat și mă gândesc la paradoxul vieții. Ciudate lucruri se întâmplă. Nu știu cum să le cataloghez altfel decât sunt: ciudate. Și când nu-mi dau seama de lucruri și de însemnătatea lor, încerc să le transpun în fraze. Mă sfidează bipolaritatea sufletului meu. E în ton cu paradoxul cotidian, pentru că nu se poate controla singur. Întâlnim oameni doar pentru a-i înlătura pe alții, stabilim conexiuni și formăm legături, doar pentru a dezbina altele, suntem fericiți, spre nefericirea altora, facem un bine, care este interpretat rău, oferim ca să ne fie luat înzecit înapoi, primim bani ca să îi dăm mai departe, avem vitrine pline și suflete goale, n…