Scrisoare unui necunoscut

Cât de repede trece timpul. Cât de mult se schimbă oamenii. Cât de reci devin relaţiile. Cât de îndepărtate sunt amintirile. Ceea ce s-a promis că va dura, s-a terminat de mult, şi toate, toate, au rămas în van. Degeaba. Fără speranţă sau vreun viitor. Acel "acum" a devenit cel  mai îndepărtat "a fost odată". 
Şi ştiu că, nu te gândeai să am vreodată dreptate, dar uite, vezi, ţi-am spus eu! E cel mai dur "ţi-am spus eu" de până acum, şi Doamne, ce-aş fi dat să n-am dreptate. Nu şi de data asta. Şi da, îmi pare rău, dar toate tâmpeniile care le spun acum, oricum nu mai au vre-un rost. Apropo, copacul ăla nefericit încă poartă urmele iubirii noastre. La fel şi inima mea. Proastă alegere, oricum. 
Vina? O avem amândoi. Nu te eschiva şi te rog, şterge-ţi rânjetul ăla tâmp de pe faţă. Rânjetul de care m-am îndrăgostit prosteşte, cândva. Dar, nu-mi pare rău. Ai meritat-o. Am meritat-o amândoi. Şi ce-a venit după, ne-a transformat complet. 
Sunt genul de momente, care te marchează. Clipe, minute, ore, zile după care, orice ai mai face, nu vei putea fi niciodată la fel cum erai înainte. Căci ţi-a pătruns în sânge, îi simţi gustul. O plăcere bolnavă îţi inundă trupul. Şi-ţi place. Vrei din ce în ce mai mult, ca un lup flămând care aleargă frenetic după prada sângerândă. Ştii că nu e bine, ştii că e interzis, dar e la fel ca şi un drog, care creează dependenţă. Intri într-un cerc vicios, dar adrenalina  pompează la cote maxime înăuntrul tău. Orice gând, orice trăire este amplificată de mii de ori. Şi da, nu ştii ce te loveşte decât, poate, prea târziu. Mult prea târziu. Şi când vezi că nisipul din clepsidră se scurge, iar ultima fărâmă stă să cadă, ai da orice pentru încă puţin. 
Să mai stai. Să mai stăm. Ne era bine, dar mult prea rău, în acelaşi timp. Când eram în beţia aromelor care îmi învăluiau simţurile, nimic nu mai conta. Nimeni şi nimic, doar tu. N-aveam nevoie de terapie de cuplu. Căci am găsit "formula magică" împreună şi am perfecţionat-o ani de-a rândul.  Intrasem într-un vid imens în care vedeam doar imaginea ta. Tu erai "luminiţa de la capătul tunelului" meu. Tu erai singurul reper care conta şi care mă ghida prin întuneric. Şi ca-ntr-un fel de déjà-vu, fiecare sărut, fiecare atingere se repetau iar, şi iar, şi iar...
Da, tu, cel cu rânjetul tâmp, cu tine vorbesc! Nu mă asculţi niciodată, ştiu. E ca şi când aş vorbi singură, dar, totuşi, îmi face bine.
Gata! Te eliberez. Mă eliberez. Ce începe trebuie să se şi încheie odată şi odată, ai uitat? Happy-end-urile sunt pentru tâmpiţi. Tu m-ai învăţat asta. Înteleg. Înţelegi. Sper. E pentru binele nostru ...
Până la adânci bătrâneţi, şi mai departe, mi-ai zis tu cândva ... şi te-am crezut. Am crezut, pentru că, deh, era un discurs frumos! Siropos, de prost gust şi cam ieftin, dar era al tău, special  făcut pentru mine.
 În sfârşit, căutările mele s-au încheiat. Am găsit partea lipsă a sufletului meu. După atât de mult timp mi-am dat seama că era la mine în toată această perioadă. Doar că, vorba aceea, aşa era menit să se întâmple. Am învăţat reciproc. Ne-am învăţat reciproc. A fost o călătorie ameţitoare. Dar, simt că am văzut destul. Că am experimentat destul. E timpul să plec din nou la drum. Ştii că urăsc plictiseala, nu? Şi, ce-i drept, e cam plictisitor pe aici de ceva vreme.  Aşa că, rămâi cu bine, om drag şi nu mă uita. 
Deşi am făcut-o amândoi, de mult ...

"O parte din mine încă aşteptă. O parte din mine încă mai crede. O parte din mine ai fost tu ..."


A.



0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

 
Copyright © Frânturi de gânduri