Treceți la conținutul principal

Paradox

Mă simt oarecum ciudat să am din nou laptopul în fața mea, să pun lumea pe "mute" și să-mi descătușez gândurile, care nu mai au astâmpăr să iasă la lumină, să fie ascultate, scrise, citite. 
E furtună afară. E furtună și în lumea sufletului meu. O furtună colorată de clipe, emoții, oameni, trăiri, care mai de care mai diferite. Stau în pat și mă gândesc la paradoxul vieții. Ciudate lucruri se întâmplă. Nu știu cum să le cataloghez altfel decât sunt: ciudate. Și când nu-mi dau seama de lucruri și de însemnătatea lor, încerc să le transpun în fraze. Mă sfidează bipolaritatea sufletului meu. E în ton cu paradoxul cotidian, pentru că nu se poate controla singur. Întâlnim oameni doar pentru a-i înlătura pe alții, stabilim conexiuni și formăm legături, doar pentru a dezbina altele, suntem fericiți, spre nefericirea altora, facem un bine, care este interpretat rău, oferim ca să ne fie luat înzecit înapoi, primim bani ca să îi dăm mai departe, avem vitrine pline și suflete goale, ne aflăm într-o cameră plină de ființe umane, care își uită umanitatea acasă, iubim ca să fim răniți și împinși către ură, ne place ploaia, care să nu ne ude, când avem mult, vrem și mai mult, când e perfectă în acea rochie neagră, uiți să îi spui, când îți dorești ca el să te sărute, vrei să ghicească în stele, vara vrem să fie frig, iarna vrem căldură, vrem să transformăm noaptea în zi și luna în săptămână, vrem să facem kilogramele să dispară, dar mâncăm dulciuri, amânăm termene limită, până dincolo de limită, stăm treji noaptea târziu, ca să regretăm a doua zi dimineața, vrem să facem din imposibil posibil, dacă s-ar putea cu minimul posibil. Vrem prea mult, pe prea puțin, ne mulțumim cu ce ni se oferă, încercăm să reparăm, ce ar trebui schimbat și să tragem concluzii, fără a avea o bază. Avem impresia că ne cunoaștem foarte bine, când de fapt, nu știm ce vrem să mâncăm la prânz. Trăim într-un continuu paradox. Ciclu al vieții, karmă, destin, spune-i cum vrei. Nimic nu e întâmplător. Azi, mâine, în fiecare zi.
Într-un paradox se află și sufletul meu. Se ghidează după cei din jurul lui, face ce fac și ei și nu gândește care pot fi rezultatele acțiunilor lui. Nu neapărat asupra lumii, ci asupra mea. Vorbește mult prea repezit, uneori, se pripește când vine vorba de decizii, visează când ar trebui să acționeze, pune suflet, unde ar trebui să arunce cu pietre și iubește infinit mai mult decât va fi iubit vreodată. Totodată, e aiurit, are toane, copilul din el vrea plimbări prin câmpii pline cu maci, vată pe băț roz și cretă colorată, are curcubee în privire și fluturi albaștri prinși în păr. Sare prin șotronul vieții cu soare în gânduri și înghețată de căpșuni în mâini. Are sare de mare pe buze și cireșe de mai în buzunare. Se răsfață, vrea să fie ținut în brațe și aruncat spre cele mai adânci străfunduri ale inimii lui. Cu cer albastru, cu miros de tei și castele de turtă dulce. 
E tare ciudat sufletul meu. Și cel mai ciudat e că nu îl pot înțelege. De multe ori se ascunde, are chef de joacă, alteori e morocănos, și își plânge de milă, dar de cele mai multe ori mă așteaptă acasă, cu brațele larg deschise.
Am noroc, a fost o furtună de vară. Acum pot ieși să mă plimb liniștită prin câmpia mea de maci, cu el de mână.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Gânduri de Paşte

E atât de frumos afară. Lumină, culoare, viaţă, zumzet, freamăt. Uitasem cum e primăvara. Totul s-a îmbrăcat în straie noi, de sărbătoare. Poate că, fiind atât de ocupaţi cu cumpărăturile, agitaţia şi atmosfera stresantă de dinaintea sărbătorilor, de multe ori trecem pe lângă aceste minunate bijuterii, bucurii simple ale vieţii, mici surprize pe care ni le oferă natura. Astăzi, cel puţin pentru 5 minute, am descoperit ceea ce stătea de mult in faţa ochilor mei. Astăzi mi-am propus puţin timp pentru ... mine. Departe de agitaţia oraşului sau de lumea rea, de afară. Cândva sărbătorile aveau valori morale, ne învățau să fim mai buni, mai curați, mai milostivi, mai iertători. Acum ne-a rămas probabil doar timpul petrecut alături de cei dragi. Nu reușesc să găsesc locul iepurașului alături de un sacrificiu omenesc, precum nu găsesc locul urării "Paște fericit!". Sărbători Pascale pline de lumină și liniște sufletească! Prețuiți momentele petrecute alături de cei dragi, oferiţi-vă puţi…

Scrisoare unui necunoscut

Cât de repede trece timpul. Cât de mult se schimbă oamenii. Cât de reci devin relaţiile. Cât de îndepărtate sunt amintirile. Ceea ce s-a promis că va dura, s-a terminat de mult, şi toate, toate, au rămas în van. Degeaba. Fără speranţă sau vreun viitor. Acel "acum" a devenit cel  mai îndepărtat "a fost odată".  Şi ştiu că, nu te gândeai să am vreodată dreptate, dar uite, vezi, ţi-am spus eu! E cel mai dur "ţi-am spus eu" de până acum, şi Doamne, ce-aş fi dat să n-am dreptate. Nu şi de data asta. Şi da, îmi pare rău, dar toate tâmpeniile care le spun acum, oricum nu mai au vre-un rost. Apropo, copacul ăla nefericit încă poartă urmele iubirii noastre. La fel şi inima mea. Proastă alegere, oricum.  Vina? O avem amândoi. Nu te eschiva şi te rog, şterge-ţi rânjetul ăla tâmp de pe faţă. Rânjetul de care m-am îndrăgostit prosteşte, cândva. Dar, nu-mi pare rău. Ai meritat-o. Am meritat-o amândoi. Şi ce-a venit după, ne-a transformat complet.  Sunt genul de momente, …