Paradox

Mă simt oarecum ciudat să am din nou laptopul în fața mea, să pun lumea pe "mute" și să-mi descătușez gândurile, care nu mai au astâmpăr să iasă la lumină, să fie ascultate, scrise, citite. 

E furtună afară. E furtună și în lumea sufletului meu. O furtună colorată de clipe, emoții, oameni, trăiri, care mai de care mai diferite. Stau în pat și mă gândesc la paradoxul vieții. Ciudate lucruri se întâmplă. Nu știu cum să le cataloghez altfel decât sunt: ciudate. Și când nu-mi dau seama de lucruri și de însemnătatea lor, încerc să le transpun în fraze. Mă sfidează bipolaritatea sufletului meu. E în ton cu paradoxul cotidian, pentru că nu se poate controla singur. Întâlnim oameni doar pentru a-i înlătura pe alții, stabilim conexiuni și formăm legături, doar pentru a dezbina altele, suntem fericiți, spre nefericirea altora, facem un bine, care este interpretat rău, oferim ca să ne fie luat înzecit înapoi, primim bani ca să îi dăm mai departe, avem vitrine pline și suflete goale, ne aflăm într-o cameră plină de ființe umane, care își uită umanitatea acasă, iubim ca să fim răniți și împinși către ură, ne place ploaia, care să nu ne ude, când avem mult, vrem și mai mult, când e perfectă în acea rochie neagră, uiți să îi spui, când îți dorești ca el să te sărute, vrei să ghicească în stele, vara vrem să fie frig, iarna vrem căldură, vrem să transformăm noaptea în zi și luna în săptămână, vrem să facem kilogramele să dispară, dar mâncăm dulciuri, amânăm termene limită, până dincolo de limită, stăm treji noaptea târziu, ca să regretăm a doua zi dimineața, vrem să facem din imposibil posibil, dacă s-ar putea cu minimul posibil. Vrem prea mult, pe prea puțin, ne mulțumim cu ce ni se oferă, încercăm să reparăm, ce ar trebui schimbat și să tragem concluzii, fără a avea o bază. Avem impresia că ne cunoaștem foarte bine, când de fapt, nu știm ce vrem să mâncăm la prânz. Trăim într-un continuu paradox. Ciclu al vieții, karmă, destin, spune-i cum vrei. Nimic nu e întâmplător. Azi, mâine, în fiecare zi.

Într-un paradox se află și sufletul meu. Se ghidează după cei din jurul lui, face ce fac și ei și nu gândește care pot fi rezultatele acțiunilor lui. Nu neapărat asupra lumii, ci asupra mea. Vorbește mult prea repezit, uneori, se pripește când vine vorba de decizii, visează când ar trebui să acționeze, pune suflet, unde ar trebui să arunce cu pietre și iubește infinit mai mult decât va fi iubit vreodată. Totodată, e aiurit, are toane, copilul din el vrea plimbări prin câmpii pline cu maci, vată pe băț roz și cretă colorată, are curcubee în privire și fluturi albaștri prinși în păr. Sare prin șotronul vieții cu soare în gânduri și înghețată de căpșuni în mâini. Are sare de mare pe buze și cireșe de mai în buzunare. Se răsfață, vrea să fie ținut în brațe și aruncat spre cele mai adânci străfunduri ale inimii lui. Cu cer albastru, cu miros de tei și castele de turtă dulce. 

E tare ciudat sufletul meu. Și cel mai ciudat e că nu îl pot înțelege. De multe ori se ascunde, are chef de joacă, alteori e morocănos, și își plânge de milă, dar de cele mai multe ori mă așteaptă acasă, cu brațele larg deschise.
Am noroc, a fost o furtună de vară. Acum pot ieși să mă plimb liniștită prin câmpia mea de maci, cu el de mână.