Supradoză de iubire

  Când vine vorba de tine, mintea mea e ca un peron pe care vii si de pe care pleci.
  Ştii senzaţia aia pe care o ai când mergi prima oară cu trenul? Fiecare peisaj, banal poate, pentru un om ce merge mereu cu trenul, ţi se pare o surpriză pentru retină. Te minunezi la fiecare petice de oraş văzut din depărtare. Aşa te iubesc eu. Fiecare trăsătură ce îţi aparţine o observ şi o iubesc, iar fiecare defect îl critic în minte şi îl preţuiesc...pentru că e al tău.
  Păcat că ţie îţi place să iei mereu alt tren. Păcat că eu am fost doar o staţie, un popas neînsemnat.
  Aş vrea să mă urăşti. Să mă urăşti atât de mult încât chipul meu să te scârbească, să mă urăşti când mă auzi vorbind, să mă priveşti cu ură, să îmi arăţi prin limbajul corpului tău cât de mult îmi deteşti prezenţa. Aş vrea să mă urăşti la fel de mult ca pe cea mai urâtă amintire a ta, să mă vrei într-o continuă suferinţă. Prefer ura ta profundă decât indiferenţa. Parcă dintre toate stările sufleteşti, indiferenţa faţă de o persoană e cea mai dureroasă...
  Da, vreau să ştiu că mă urăşti, dar vreau ca măcar la finalul zilei, cel mult pentru două secunde, să-ţi răsară în minte întrebarea: “de ce nu pot să o iubesc?”.
  Pentru că, ştiind că tu îţi pui întrebarea asta m-ar face să cred că undeva în inima ta ... contez.
  Tu ştii cât de multe gânduri interioare îşi consumă mintea mea pentru tine?
  Nu te suport, dar te vreau fericit. Îmi doresc să suferi, dar să cunoşti fericirea în cel mai pur mod. Dacă nu eu, măcar tu.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

 
Copyright © Frânturi de gânduri