Treceți la conținutul principal

Bunicul a fost, bunica este ...

Zeci de amintiri îmi răscolesc sufletul zbuciumat de pofte nebune îmbibate de alcool.
Mi-am promis că nu o să mai scriu, dar singurătatea te îmbie la cele mai nebuneşti gesturi ...

Prima amintire care îmi trece prin mintea bolnavă este, de pildă, una redată din zecile de poze care stau şi îmi zâmbesc frenetic din album. Curios faptul că, nu-mi pot aminti mare lucru din copilăria mea zbuciumată, care să mă ducă cu gândul la el ... plecarea lui, mi-a furat totodată şi copilăria.
Oare de ce ajungem să apreciem mai mult persoanele care au plecat de lângă noi, decât atunci când sunt zi de zi alături? ... Nu ştiu. Nu mai am de mult lacrimi, am hotărat să nu port acel doliu fals, doar pentru că aşa fac alţii. Am purtat în schimb, un doliu al cuvintelor, iar negrul mi-a înceţoşat de mult gândurile. Doar eu ştiu ce simt, şi ce port în sufletul meu. De multe ori, nici nu mă gândesc la el, dar, sunt momente când orice lucru din cameră îmi aminteşte de ... cum era odată.

Zile de naştere de când eram mică îmi apar în minte, plimbările printr-o Devă învechită de timp, păpuşa primită de Crăciun, pe care o mai am şi astăzi, bucuria din ochii mei când mă luai în spatele tău bătrân, toate sunt acum doar poze inutile, egoiste. Ca orice copil neastâmpărat, am făcut boacăne, iar tu erai prima persoană care îmi luai apărarea.

Am crescut, iar voi aţi îmbătrânit ...

Mi-amintesc serile de vară când jucam cărţi cu toţii, când veneaţi în vizită în fiecare an, cu geamantane pline de bunătăţi, zile cu soare şi zâmbet de bunici. Suportul şi ajutorul de fiecare zi, telefoanele primite la fiecare sfârşit de săptămână, felicitările, primul meu calculator sau telefon, promisiunea mea de a lua carnetul, majoratul ... iluzii.

Am crescut, iar voi aţi îmbătrânit şi mai tare ...

Acum am deja 18 ani şi eram obişnuită ca, la sfârşitul felicitării să fie scris "ai tăi bunici, de departe care te iubesc mereu". Acum era doar la singular ... Nu ţi-am zis că am început şcoala de şoferi, în speranţa că îţi voi face o surpiză, atunci când voi lua carnetul, dar te-ai grăbit, şi mi-ai făcut tu una.

Mă uit în curte şi parcă te văd trebăluind mereu altceva. Parcă te aud cum ascultai famfara la micuţul tău radio. Cât de mult iubeai Simeria, orăşelul în care ţi-ai petrecut mare parte din viaţa asta de doi bani. Întrebai mereu de ''acasă", vroiai sa aflii fiecare noutate, vroiai sa respiri fiecare părticică din viaţa plină de colb, măcar prin intermediul telefonului. Îl aud că sună şi astăzi, dar, doar bunica îmi răspunde, acum. Parcă te aud cum intrebai ce mai face "draga ta, Alida"? Parcă te aud cum îmi urezi succes la şcoală sau te bucuri la fiecare mică realizare a mea. Mi-e dor de ochii tăi calzi şi plini de iubire, dar mai ales, mi-e dor să mă mai ţii o dată în braţe, aşa cum o făceai mereu ...

 Timpul a trecut, iar voi nu va-ţi mai întors. Acum cred că, nu o veţi mai face niciodată. Bătrâneţea şi-a spus cuvântul, dar când vă văd în poze sunteţi parcă, tot mai frumoşi şi mai zâmbitori. Brăduţul creşte, la fel şi prunul pe care l-ai plantat. Vinul e în carafă, colinde se aud de la vecini, bradul e împodobit, mama a făcut cozonaci cu multă nucă, aşa cum îţi plac ţie. Te aştept, dar întârzii din nou ...

Ai avut o viaţă prea grea pentru unii, prea lungă pentru alţii, dar eu ştiu ca ţi-ai trăit-o demn, ai luat fiecare lucru aşa cum venea. Ai trecut de cele două războaie cu curaj, ai trecut şi de celelalte războaie din sufletul tău zbuciumat cu simplitate şi smerenie, ţi-ai văzut copii mari, la fel şi nepoţii. I-ai iubit mai presus de orice, i-ai ajutat şi sprijinit mereu. Dacă nu te grăbeai atât de tare, deveneai şi străbunic. Oricum, pentru mine EŞTI cel mai puternic şi curajos om din câţi am întâlnit, de la care am învăţat să îmi ţin, indiferent de orice obstacol, capul sus. Te iubeşte şi te păstrează mereu în suflet, "Alidi" a ta. Nu te voi uita niciodată, ai grijă de tine şi promit, că o să ne întâlnim cândva. Până atunci:

"-Bunicule, spune-mi o poveste!"...


Iar voi, suflete, aveţi grijă de bunicii voştrii, respectaţi-i si iubiţi-i, apreciaţi-i si ajutaţi-i până nu este prea târziu. Credeţi-mă pe cuvânt, ştiu ce zic!

Sărbători cu pace şi un An Nou aşa cum vi-l doriţi!





Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Gânduri de Paşte

E atât de frumos afară. Lumină, culoare, viaţă, zumzet, freamăt. Uitasem cum e primăvara. Totul s-a îmbrăcat în straie noi, de sărbătoare. Poate că, fiind at ât de ocupaţi cu cumpărăturile, agitaţia şi atmosfera stresantă de dinaintea sărbătorilor, de multe ori trecem pe lângă aceste minunate bijuterii, bucurii simple ale vieţii, mici surprize pe care ni le oferă natura. Astăzi, cel puţin pentru 5 minute, am descoperit ceea ce stătea de mult in faţa ochilor mei. Astăzi mi-am propus puţin timp pentru ... mine. Departe de agitaţia oraşului sau de lumea rea, de afară. Cândva sărbătorile aveau valori morale, ne învățau să fim mai buni, mai curați, mai milostivi, mai iertători. Acum ne-a rămas probabil doar timpul petrecut alături de cei dragi. Nu reușesc să găsesc locul iepurașului alături de un sacrificiu omenesc, precum nu găsesc locul urării "Paște fericit!". Sărbători Pascale pline de lumină și liniște sufletească! Prețuiți momentele petrecute alături de ce

Scrisoare unui necunoscut

Cât de repede trece timpul. Cât de mult se schimbă oamenii. Cât de reci devin relaţiile. Cât de îndepărtate sunt amintirile. Ceea ce s-a promis că va dura, s-a terminat de mult, şi toate, toate, au rămas în van. Degeaba. Fără speranţă sau vreun viitor. Acel "acum" a devenit cel  mai îndepărtat "a fost odată".  Şi ştiu că, nu te gândeai să am vreodată dreptate, dar uite, vezi, ţi-am spus eu! E cel mai dur "ţi-am spus eu" de până acum, şi Doamne, ce-aş fi dat să n-am dreptate. Nu şi de data asta. Şi da, îmi pare rău, dar toate tâmpeniile care le spun acum, oricum nu mai au vre-un rost. Apropo, copacul ăla nefericit încă poartă urmele iubirii noastre. La fel şi inima mea. Proastă alegere, oricum.  Vina? O avem amândoi. Nu te eschiva şi te rog, şterge-ţi rânjetul ăla tâmp de pe faţă. Rânjetul de care m-am îndrăgostit prosteşte, cândva. Dar, nu-mi pare rău. Ai meritat-o. Am meritat-o amândoi. Şi ce-a venit după, ne-a transformat complet.  Sunt genul de m

Paradox

Mă simt oarecum ciudat să am din nou laptopul în fața mea, să pun lumea pe "mute" și să-mi descătușez gândurile, care nu mai au astâmpăr să iasă la lumină, să fie ascultate, scrise, citite.  E furtună afară. E furtună și în lumea sufletului meu. O furtună colorată de clipe, emoții, oameni, trăiri, care mai de care mai diferite. Stau în pat și mă gândesc la paradoxul vieții. Ciudate lucruri se întâmplă. Nu știu cum să le cataloghez altfel decât sunt: ciudate. Și când nu-mi dau seama de lucruri și de însemnătatea lor, încerc să le transpun în fraze. Mă sfidează bipolaritatea sufletului meu. E în ton cu paradoxul cotidian, pentru că nu se poate controla singur. Întâlnim oameni doar pentru a-i înlătura pe alții, stabilim conexiuni și formăm legături, doar pentru a dezbina altele, suntem fericiți, spre nefericirea altora, facem un bine, care este interpretat rău, oferim ca să ne fie luat înzecit înapoi, primim bani ca să îi dăm mai departe, avem vitrine pline și suflete goale,