Treceți la conținutul principal

Spre infinit. Şi puţin mai departe.

Mă oboseşte zarva politică, măcelul care se dă între două tabere, cu scop comun. Oameni cu păreri şi alegeri diferite sunt convinşi că ceea ce cred este corect, impenetrant, superior. Decizii clădite pe minciună, bani, un litru de ulei si un kil de zahăr. Pensionari emancipaţi care se vând atât de ieftin, studenţi impresionaţi de zile libere, oameni care sunt convinşi că adevărul lor este supremul scop în viaţa celor aflaţi la conducere. Caragiale reloaded: presă, tv, radio. Scandal, mitinguri şi proteste, voci care nu ajung departe, campanie, mult efort pentru nimic.  Pe principiul "pâine să aduceţi, că circ avem", mă detaşez uşor de lumea asta exterioară, care sincer, începe să îmi facă scârbă. Nu fac politică, nu o agreez şi nici nu mă implic în ceva care ştiu că îmi iroseşte timpul degeaba. Las pe alţii să facă asta. Poate se pricep mai bine. Sau nu.
În fine, m-am trezit singură. Singură în gânduri, singură în patul mult prea mare pentru o persoană, singură pur şi simplu. Îmi aud propria respiraţie şi inima care bate uşor neregulat. E soare, e toamnă, e cald afară, dar mi-e lene. Suviţele mele violet, iasă în evidenţă pe cearşaful alb. Privesc tavanul. Şi visez. Mă trezesc totuşi, într-un târziu. Îmi fac cafea, îmi aprind o ţigară şi privesc pe geam. E toamnă în Timişoara. E toamnă şi e trist, într-un fel. E trist pentru că vreau să mă plimb printre frunze. Să mă joc şi să îl ţin pe "el" de mână. Dar acel "el" nu există. Sau cel puţin momentan. Şi nu sunt vreo "Desperate Housewife" să îmi plâng singură de milă. Din contră. Mi-e bine, mi-e cald. Sunt acasă. Sunt în siguranţă. Şi eu şi gândurile mele. Sunt liberă. Trăiesc. Ca şi cum ar fi ultima mea zi din viaţă. E acum sau niciodată. Mi-am descătuşat sentimentele. Zburdă libere în lumina soarelui de noiembrie. 
Astăzi îmi permit să trăiesc puţin mai mult. Şi nu regret absolut nimic. Am lăsat trecutul în urmă. Atârna de prea mult timp acolo undeva în umbră, împiedicându-mă să merg mai departe. Azi uit tot răul, toată ura, toate cuvintele grele spuse cândva. Iubire? Un cuvânt mult prea mare. Noi? Suflete mult prea mici. Suflete slabe, influenţabile, care se clatină în bătaia vântului. Las tot în urmă şi văd cum norii îmi duc uşor grijile undeva departe. Se evaporă în neantul albastru de mare. Marea de astă vară, când nisipul mi se lipea de tălpi, iar valurile îmi şopteau iubire. 
E ciudat, dar până nu demult, nu credeam în destin. O porcărie ca oricare alta, spuneam eu. Dar e destinat undeva tot ceea ce mi se întâmplă. Oamenii care îi întâlnesc, alegerile făcute, povestea împletită cu vată de zahăr şi fluturi violeţi. Poveste pe care tu ţi-o făuresti, dar care ţi-e undeva predestinată. Poveste frumoasă, cu un final care vreau să fie fericit. Pentru că nu se poate altcumva.
Azi simt cu adevărat că trăiesc. Până acum nu mi-am dat seama ce gust are fericirea. Acum ştiu.
Are gust de cireşe şi sare de mare. Miros de libertate şi aromă de frunze veştejite. 
Mă îndrept spre infinit cu 200 de km la oră. Dar mi-e mai bine când ştiu că îl ţin pe el de mână...

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Gânduri de Paşte

E atât de frumos afară. Lumină, culoare, viaţă, zumzet, freamăt. Uitasem cum e primăvara. Totul s-a îmbrăcat în straie noi, de sărbătoare. Poate că, fiind atât de ocupaţi cu cumpărăturile, agitaţia şi atmosfera stresantă de dinaintea sărbătorilor, de multe ori trecem pe lângă aceste minunate bijuterii, bucurii simple ale vieţii, mici surprize pe care ni le oferă natura. Astăzi, cel puţin pentru 5 minute, am descoperit ceea ce stătea de mult in faţa ochilor mei. Astăzi mi-am propus puţin timp pentru ... mine. Departe de agitaţia oraşului sau de lumea rea, de afară. Cândva sărbătorile aveau valori morale, ne învățau să fim mai buni, mai curați, mai milostivi, mai iertători. Acum ne-a rămas probabil doar timpul petrecut alături de cei dragi. Nu reușesc să găsesc locul iepurașului alături de un sacrificiu omenesc, precum nu găsesc locul urării "Paște fericit!". Sărbători Pascale pline de lumină și liniște sufletească! Prețuiți momentele petrecute alături de cei dragi, oferiţi-vă puţi…

Scrisoare unui necunoscut

Cât de repede trece timpul. Cât de mult se schimbă oamenii. Cât de reci devin relaţiile. Cât de îndepărtate sunt amintirile. Ceea ce s-a promis că va dura, s-a terminat de mult, şi toate, toate, au rămas în van. Degeaba. Fără speranţă sau vreun viitor. Acel "acum" a devenit cel  mai îndepărtat "a fost odată".  Şi ştiu că, nu te gândeai să am vreodată dreptate, dar uite, vezi, ţi-am spus eu! E cel mai dur "ţi-am spus eu" de până acum, şi Doamne, ce-aş fi dat să n-am dreptate. Nu şi de data asta. Şi da, îmi pare rău, dar toate tâmpeniile care le spun acum, oricum nu mai au vre-un rost. Apropo, copacul ăla nefericit încă poartă urmele iubirii noastre. La fel şi inima mea. Proastă alegere, oricum.  Vina? O avem amândoi. Nu te eschiva şi te rog, şterge-ţi rânjetul ăla tâmp de pe faţă. Rânjetul de care m-am îndrăgostit prosteşte, cândva. Dar, nu-mi pare rău. Ai meritat-o. Am meritat-o amândoi. Şi ce-a venit după, ne-a transformat complet.  Sunt genul de momente, …

Paradox

Mă simt oarecum ciudat să am din nou laptopul în fața mea, să pun lumea pe "mute" și să-mi descătușez gândurile, care nu mai au astâmpăr să iasă la lumină, să fie ascultate, scrise, citite.  E furtună afară. E furtună și în lumea sufletului meu. O furtună colorată de clipe, emoții, oameni, trăiri, care mai de care mai diferite. Stau în pat și mă gândesc la paradoxul vieții. Ciudate lucruri se întâmplă. Nu știu cum să le cataloghez altfel decât sunt: ciudate. Și când nu-mi dau seama de lucruri și de însemnătatea lor, încerc să le transpun în fraze. Mă sfidează bipolaritatea sufletului meu. E în ton cu paradoxul cotidian, pentru că nu se poate controla singur. Întâlnim oameni doar pentru a-i înlătura pe alții, stabilim conexiuni și formăm legături, doar pentru a dezbina altele, suntem fericiți, spre nefericirea altora, facem un bine, care este interpretat rău, oferim ca să ne fie luat înzecit înapoi, primim bani ca să îi dăm mai departe, avem vitrine pline și suflete goale, n…