Spre infinit. Şi puţin mai departe.

Mă oboseşte zarva politică, măcelul care se dă între două tabere, cu scop comun. Oameni cu păreri şi alegeri diferite sunt convinşi că ceea ce cred este corect, impenetrant, superior. Decizii clădite pe minciună, bani, un litru de ulei si un kil de zahăr. Pensionari emancipaţi care se vând atât de ieftin, studenţi impresionaţi de zile libere, oameni care sunt convinşi că adevărul lor este supremul scop în viaţa celor aflaţi la conducere. Caragiale reloaded: presă, tv, radio. Scandal, mitinguri şi proteste, voci care nu ajung departe, campanie, mult efort pentru nimic.  Pe principiul "pâine să aduceţi, că circ avem", mă detaşez uşor de lumea asta exterioară, care sincer, începe să îmi facă scârbă. Nu fac politică, nu o agreez şi nici nu mă implic în ceva care ştiu că îmi iroseşte timpul degeaba. Las pe alţii să facă asta. Poate se pricep mai bine. Sau nu.

În fine, m-am trezit singură. Singură în gânduri, singură în patul mult prea mare pentru o persoană, singură pur şi simplu. Îmi aud propria respiraţie şi inima care bate uşor neregulat. E soare, e toamnă, e cald afară, dar mi-e lene. Suviţele mele violet, iasă în evidenţă pe cearşaful alb. Privesc tavanul. Şi visez. Mă trezesc totuşi, într-un târziu. Îmi fac cafea, îmi aprind o ţigară şi privesc pe geam. E toamnă în Timişoara. E toamnă şi e trist, într-un fel. E trist pentru că vreau să mă plimb printre frunze. Să mă joc şi să îl ţin pe "el" de mână. Dar acel "el" nu există. Sau cel puţin momentan. Şi nu sunt vreo "Desperate Housewife" să îmi plâng singură de milă. Din contră. Mi-e bine, mi-e cald. Sunt acasă. Sunt în siguranţă. Şi eu şi gândurile mele. Sunt liberă. Trăiesc. Ca şi cum ar fi ultima mea zi din viaţă. E acum sau niciodată. Mi-am descătuşat sentimentele. Zburdă libere în lumina soarelui de noiembrie. 

Astăzi îmi permit să trăiesc puţin mai mult. Şi nu regret absolut nimic. Am lăsat trecutul în urmă. Atârna de prea mult timp acolo undeva în umbră, împiedicându-mă să merg mai departe. Azi uit tot răul, toată ura, toate cuvintele grele spuse cândva. Iubire? Un cuvânt mult prea mare. Noi? Suflete mult prea mici. Suflete slabe, influenţabile, care se clatină în bătaia vântului. Las tot în urmă şi văd cum norii îmi duc uşor grijile undeva departe. Se evaporă în neantul albastru de mare. Marea de astă vară, când nisipul mi se lipea de tălpi, iar valurile îmi şopteau iubire. 

E ciudat, dar până nu demult, nu credeam în destin. O porcărie ca oricare alta, spuneam eu. Dar e destinat undeva tot ceea ce mi se întâmplă. Oamenii care îi întâlnesc, alegerile făcute, povestea împletită cu vată de zahăr şi fluturi violeţi. Poveste pe care tu ţi-o făuresti, dar care ţi-e undeva predestinată. Poveste frumoasă, cu un final care vreau să fie fericit. Pentru că nu se poate altcumva.

Azi simt cu adevărat că trăiesc. Până acum nu mi-am dat seama ce gust are fericirea. Acum ştiu.

Are gust de cireşe şi sare de mare. Miros de libertate şi aromă de frunze veştejite. 

Mă îndrept spre infinit cu 200 de km la oră. Dar mi-e mai bine când ştiu că îl ţin pe el de mână...