Treceți la conținutul principal

"Ce proastă eşti, fată!"

Nu am mai scris de ceva timp. Şi îmi era  dor să o mai iau iar puţin aiurea. Într-un stil propriu. Fără metafore şi chestii pompoase, făcute să sune bine. Fără prejudecăţi şi perdele mizerabile, îmbibate în laşitate. Doar eu cu piticii mei porno, care se distrează mult prea bine la mine în cap.
Ar fi multe chestii de spus. Multe amintiri de depănat. Multe nopţi pierdute în spaţiul absurd dintre realitate şi imaginaţie. Multă lume care s-a perindat prin viaţa, patul, amintirile mele. Lume care merita şi nu prea. Regrete? Niciodată. Doar amintiri legate strâns într-un buchet deja veştejit, de liliac.
Mi s-a spus de curând că sunt proastă. Şi nu din cauza culorii părului, sau a celor câteva examene picate. Şi nici din cauza deciziilor uneori pripite sau a excesului de vicii. Nu am înţeles pe moment una ca asta. Dar acum o văd mai limpede decât sticla de vin goală de pe noptieră.
Da, sunt o proastă. Sunt proastă că încă mai cred. Că încă mai văd fărâma de bunătate dintr-un om. Sunt copil. Sunt un copil prins într-un corp de om mare, incapabil să facă rău. Copil naiv, care adoră viaţa până la ultimul strop, chiar dacă e un ocean mult prea mare pentru mine, iar eu nu ştiu să înot. Copil care crede în vise, în iubire. Iubirea aia care te mistuie încet, picătură cu picătură, gând, faptă, trăire. Tot. Iar, dacă prin faptul că încă ţin cu dinţii de ceea ce nu pot sa am, şi nici nu voi avea vreodată, sunt proastă, poate aşa e. Sau poate doar am exagerat cu alcoolul azi-noapte. Nu ştiu. Dar ce cred că ştiu, e că nu voi renunţa niciodată. Iubesc prea mult. Am mult prea multă iubire adunată în mine. Iubire care e gata-gata să explodeze, să iasă la lumină, să îşi găsească pereche într-o lume mult prea obişnuită cu răul. Şi tare mi-e teamă că nu ştiu cum o să fie primită. Va fi călcată în picioare sau îmbrăţişată cu aceeaşi iubire? Oricum ar fi, e prea târziu să dau înapoi acum. Eu sunt aici, azi, acum. Nu mâine, nu peste o lună sau un an. Sunt aici, şi timpul pare că se opreşte în loc. E  un slow-motion absurd în tot ceea ce fac, în tot ceea ce simt sau rememorez. Am un déjà vu tâmpit. Nu cred în chestii paranormale, dar pare magic tot ceea ce mi se întâmplă. Închi ochii şi îmi aud inima întrebând ironic: "Păi? Nu e bine? Ce vrei mai mult decât atât?". Mă simt ca într-o poveste cu un final incert, încă, cu un fir încâlcit, plin de suspans. În care personajele se schimbă constant. În care eu mă schimb. Şi nu de haine. În care lumea se schimbă, la fiecare secundă. Nu ştiu dacă e bine sau nu. Ştiu doar că trebuie. Că am nevoie de o certitudine. De un răspuns. Oricare ar fi el. Am nevoie de linişte. Pentru că demonii mei interiori încep să mă placă. Şi mi-e frică să nu încep să îi plac şi eu, la rândul meu.
Dacă ştii să citeşti printre rânduri, o să înţelegi, că nimic nu e întâmplător pe lumea asta. Şi chestia dintre "eu" şi "tu" formează un "noi". Dar am uitat ca ţie nu îţi place să citeşti.
Nu mai mi-e nimic. Nici dor, nici speranţă, nici iubire, nici drag. Mi-a trecut. M-am uitat pe geam şi m-am pierdut în vară. Mint cu nimicul. De fapt, mi-e tot. Şi poate puţin mai presus decât atât. Pentru că nu mă pot abţine. Indiferent de consecinţe. Ştiu că e greşit. Ştiu că nu merită şi că bat de multe ori pasul pe loc, dar am obosit să mai alerg. Şi dacă în ochii lumii asta mă face să fiu o proastă, ei bine, asta sunt. Sunt o proastă că îndrăznesc să vreau şi altceva. Să fiu altcineva decât ar vrea ei.
Şi mai ales, sunt o proastă că încă te mai iubesc. În rest nimic, doar castele de nisip.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Gânduri de Paşte

E atât de frumos afară. Lumină, culoare, viaţă, zumzet, freamăt. Uitasem cum e primăvara. Totul s-a îmbrăcat în straie noi, de sărbătoare. Poate că, fiind atât de ocupaţi cu cumpărăturile, agitaţia şi atmosfera stresantă de dinaintea sărbătorilor, de multe ori trecem pe lângă aceste minunate bijuterii, bucurii simple ale vieţii, mici surprize pe care ni le oferă natura. Astăzi, cel puţin pentru 5 minute, am descoperit ceea ce stătea de mult in faţa ochilor mei. Astăzi mi-am propus puţin timp pentru ... mine. Departe de agitaţia oraşului sau de lumea rea, de afară. Cândva sărbătorile aveau valori morale, ne învățau să fim mai buni, mai curați, mai milostivi, mai iertători. Acum ne-a rămas probabil doar timpul petrecut alături de cei dragi. Nu reușesc să găsesc locul iepurașului alături de un sacrificiu omenesc, precum nu găsesc locul urării "Paște fericit!". Sărbători Pascale pline de lumină și liniște sufletească! Prețuiți momentele petrecute alături de cei dragi, oferiţi-vă puţi…

Scrisoare unui necunoscut

Cât de repede trece timpul. Cât de mult se schimbă oamenii. Cât de reci devin relaţiile. Cât de îndepărtate sunt amintirile. Ceea ce s-a promis că va dura, s-a terminat de mult, şi toate, toate, au rămas în van. Degeaba. Fără speranţă sau vreun viitor. Acel "acum" a devenit cel  mai îndepărtat "a fost odată".  Şi ştiu că, nu te gândeai să am vreodată dreptate, dar uite, vezi, ţi-am spus eu! E cel mai dur "ţi-am spus eu" de până acum, şi Doamne, ce-aş fi dat să n-am dreptate. Nu şi de data asta. Şi da, îmi pare rău, dar toate tâmpeniile care le spun acum, oricum nu mai au vre-un rost. Apropo, copacul ăla nefericit încă poartă urmele iubirii noastre. La fel şi inima mea. Proastă alegere, oricum.  Vina? O avem amândoi. Nu te eschiva şi te rog, şterge-ţi rânjetul ăla tâmp de pe faţă. Rânjetul de care m-am îndrăgostit prosteşte, cândva. Dar, nu-mi pare rău. Ai meritat-o. Am meritat-o amândoi. Şi ce-a venit după, ne-a transformat complet.  Sunt genul de momente, …

Paradox

Mă simt oarecum ciudat să am din nou laptopul în fața mea, să pun lumea pe "mute" și să-mi descătușez gândurile, care nu mai au astâmpăr să iasă la lumină, să fie ascultate, scrise, citite.  E furtună afară. E furtună și în lumea sufletului meu. O furtună colorată de clipe, emoții, oameni, trăiri, care mai de care mai diferite. Stau în pat și mă gândesc la paradoxul vieții. Ciudate lucruri se întâmplă. Nu știu cum să le cataloghez altfel decât sunt: ciudate. Și când nu-mi dau seama de lucruri și de însemnătatea lor, încerc să le transpun în fraze. Mă sfidează bipolaritatea sufletului meu. E în ton cu paradoxul cotidian, pentru că nu se poate controla singur. Întâlnim oameni doar pentru a-i înlătura pe alții, stabilim conexiuni și formăm legături, doar pentru a dezbina altele, suntem fericiți, spre nefericirea altora, facem un bine, care este interpretat rău, oferim ca să ne fie luat înzecit înapoi, primim bani ca să îi dăm mai departe, avem vitrine pline și suflete goale, n…