"Ce proastă eşti, fată!"

Nu am mai scris de ceva timp. Şi îmi era  dor să o mai iau iar puţin aiurea. Într-un stil propriu. Fără metafore şi chestii pompoase, făcute să sune bine. Fără prejudecăţi şi perdele mizerabile, îmbibate în laşitate. Doar eu cu piticii mei porno, care se distrează mult prea bine la mine în cap.
Ar fi multe chestii de spus. Multe amintiri de depănat. Multe nopţi pierdute în spaţiul absurd dintre realitate şi imaginaţie. Multă lume care s-a perindat prin viaţa, patul, amintirile mele. Lume care merita şi nu prea. Regrete? Niciodată. Doar amintiri legate strâns într-un buchet deja veştejit, de liliac.
Mi s-a spus de curând că sunt proastă. Şi nu din cauza culorii părului, sau a celor câteva examene picate. Şi nici din cauza deciziilor uneori pripite sau a excesului de vicii. Nu am înţeles pe moment una ca asta. Dar acum o văd mai limpede decât sticla de vin goală de pe noptieră.
Da, sunt o proastă. Sunt proastă că încă mai cred. Că încă mai văd fărâma de bunătate dintr-un om. Sunt copil. Sunt un copil prins într-un corp de om mare, incapabil să facă rău. Copil naiv, care adoră viaţa până la ultimul strop, chiar dacă e un ocean mult prea mare pentru mine, iar eu nu ştiu să înot. Copil care crede în vise, în iubire. Iubirea aia care te mistuie încet, picătură cu picătură, gând, faptă, trăire. Tot. Iar, dacă prin faptul că încă ţin cu dinţii de ceea ce nu pot sa am, şi nici nu voi avea vreodată, sunt proastă, poate aşa e. Sau poate doar am exagerat cu alcoolul azi-noapte. Nu ştiu. Dar ce cred că ştiu, e că nu voi renunţa niciodată. Iubesc prea mult. Am mult prea multă iubire adunată în mine. Iubire care e gata-gata să explodeze, să iasă la lumină, să îşi găsească pereche într-o lume mult prea obişnuită cu răul. Şi tare mi-e teamă că nu ştiu cum o să fie primită. Va fi călcată în picioare sau îmbrăţişată cu aceeaşi iubire? Oricum ar fi, e prea târziu să dau înapoi acum. Eu sunt aici, azi, acum. Nu mâine, nu peste o lună sau un an. Sunt aici, şi timpul pare că se opreşte în loc. E  un slow-motion absurd în tot ceea ce fac, în tot ceea ce simt sau rememorez. Am un déjà vu tâmpit. Nu cred în chestii paranormale, dar pare magic tot ceea ce mi se întâmplă. Închi ochii şi îmi aud inima întrebând ironic: "Păi? Nu e bine? Ce vrei mai mult decât atât?". Mă simt ca într-o poveste cu un final incert, încă, cu un fir încâlcit, plin de suspans. În care personajele se schimbă constant. În care eu mă schimb. Şi nu de haine. În care lumea se schimbă, la fiecare secundă. Nu ştiu dacă e bine sau nu. Ştiu doar că trebuie. Că am nevoie de o certitudine. De un răspuns. Oricare ar fi el. Am nevoie de linişte. Pentru că demonii mei interiori încep să mă placă. Şi mi-e frică să nu încep să îi plac şi eu, la rândul meu.
Dacă ştii să citeşti printre rânduri, o să înţelegi, că nimic nu e întâmplător pe lumea asta. Şi chestia dintre "eu" şi "tu" formează un "noi". Dar am uitat ca ţie nu îţi place să citeşti.
Nu mai mi-e nimic. Nici dor, nici speranţă, nici iubire, nici drag. Mi-a trecut. M-am uitat pe geam şi m-am pierdut în vară. Mint cu nimicul. De fapt, mi-e tot. Şi poate puţin mai presus decât atât. Pentru că nu mă pot abţine. Indiferent de consecinţe. Ştiu că e greşit. Ştiu că nu merită şi că bat de multe ori pasul pe loc, dar am obosit să mai alerg. Şi dacă în ochii lumii asta mă face să fiu o proastă, ei bine, asta sunt. Sunt o proastă că îndrăznesc să vreau şi altceva. Să fiu altcineva decât ar vrea ei.
Şi mai ales, sunt o proastă că încă te mai iubesc. În rest nimic, doar castele de nisip.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

 
Copyright © Frânturi de gânduri