Treceți la conținutul principal

Crăciun ... sau poate că nu



Numărătoarea inversă până la Ajunul Crăciunului deja a început. În mai puțin de 24 de ore bradul va fi împodobit, moșul va veni pe la toți copii cuminți, iar masa va fi deja îmbelșugata. Asta în cel mai fericit caz.
Şi cum spuneam, numărătoarea inversă a început deja, poate de mult sau poate numai în seara, asta la unele persoane. Peste tot pe unde treci numai înghesuială, oameni grăbiți să mai prindă ultimele oferte sau întârziați care își cumpără bradul. În case fiecare cu ale lui: sarmale, prăjituri, friptura, împodobit, aranjat etc.
Fiecare om se preocupă cu aranjarea și împodobirea casei (bradului), se preocupă să arate cât mai bine, să aibă un "look" cât mai "cool". Dar oare acești oameni se preocupă să arate bine și în interior, în suflet, nu numai în exterior?
Fiecare se așteaptă să primească cât mai multe cadouri (de preferabil și cât mai scumpe). De mult Sărbătoarea Nașterii Domnului este confundată cu "sărbătoarea cadourilor", iar ceea ce este de fapt noaptea minunată a Nașterii Domnului a devenit treptat-treptat o sărbătoare comercială, ca toate celelalte, de fapt.
Fiecare dintre noi ar trebui, înainte de toate, să ne uităm cu atenție în sufletul nostru, să ne împăcăm cu noi și cu faptele noastre, iar mai apoi să ne uităm la oamenii necăjiți din jurul nostru și să facem o faptă bună. Pentru că asta înseamnă Crăciunul de fapt: altruism, generozitate, bunăvoință, iubire.
Deschideţi-vă sufletul și lăsați să intre lumina Nașterii Domnului!
Un Crăciun fericit tuturor, un Crăciun plin de liniște, pace, căldură și iubire vă doresc. Un Crăciun cu multă lumină.

Comentarii

  1. PEPPER GAMING - Online Game - Choegomachine
    PLAY FREE HORSE: GAMING DATES. 바카라사이트 There 파라오카지노 are over 50 games for this game, so you can play these games online right from the moment you place a bet and

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Paradox

Mă simt oarecum ciudat să am din nou laptopul în fața mea, să pun lumea pe "mute" și să-mi descătușez gândurile, care nu mai au astâmpăr să iasă la lumină, să fie ascultate, scrise, citite.  E furtună afară. E furtună și în lumea sufletului meu. O furtună colorată de clipe, emoții, oameni, trăiri, care mai de care mai diferite. Stau în pat și mă gândesc la paradoxul vieții. Ciudate lucruri se întâmplă. Nu știu cum să le cataloghez altfel decât sunt: ciudate. Și când nu-mi dau seama de lucruri și de însemnătatea lor, încerc să le transpun în fraze. Mă sfidează bipolaritatea sufletului meu. E în ton cu paradoxul cotidian, pentru că nu se poate controla singur. Întâlnim oameni doar pentru a-i înlătura pe alții, stabilim conexiuni și formăm legături, doar pentru a dezbina altele, suntem fericiți, spre nefericirea altora, facem un bine, care este interpretat rău, oferim ca să ne fie luat înzecit înapoi, primim bani ca să îi dăm mai departe, avem vitrine pline și suflete goale, ...

Semne de întrebare

A trecut mult timp de când am iubit prima oară. Mă întreb dacă nu cumva, prima iubire este de fiecare dată când ne îndrăgostim. Este o "primă dată", dar totuşi diferită. Cine să fi fost? Băieţelul de la grădiniţă care mă ţinea de mână şi îmi aducea bomboane, sau tânărul care pur şi simplu m-a fermecat în timpul adolescenţei? Când am iubit prima oară nu a fost de la început o iubire reciprocă. Dar am simţit că el este cel care va dori să mă completeze şi să mă înveţe să iubesc cu adevărat. Totul parcă s-ar fi întâmplat în urmă cu câteva zile şi nu în urmă cu mai mulţi ani. Viaţa mea este învăluită de o magie care mă face să mă simt o persoana unică. Nu-mi mai trebuia nimic, aveam totul, îl aveam pe el. Acum îmi dau seama ce copil eram şi într-un fel sunt invidioasă pe unele sentimente de atunci, pe unele trăiri care îmi făceau inima să-mi tresalte de fericire. Numai cu zâmbetul lui îmi lumina întreaga zi şi nimic nu m-ar fi făcut să mă simt rău. Sunt sentimente din adolescenţ...

Copilărie pierdută

Nici măcar nu ştiu cum să încep. Am aşa un sentiment de ... frustrare, care deja e râuri râuri, dă să iasă pe dinafară, un sentiment pe care nu am (deocamdată) cu cine să-l împărtăşesc (sau cine ar trebui să mă asculte se face că plouă, şi e perfect de acord cu aceasta). Oare sunt eu singurul om, singura fată, atât de încuiată la minte încât să nu fiu şi eu de acord, atâta vreme cât toată lumea este? Asta nu pot să ştiu, dar poate o să aflu. Oare sunt singurul om din ţărişoara asta minunată, care nu concepe aspectul de a fi copil care are, la rândul ei are un alt copil? Nu ştiu voi ce părere aveţi, dar eu una, sunt stupefiată. Deja cred ca e prea mult. Şi nu vorbesc de acele fete care sunt abuzate sexual, hărţu ite etc. şi se întâmplă (Doamne fereşte!) un accident de această amploare, ci de fetele care, cu bună ştiinţă şi cu cea mai mare seninătate din lume te privesc în ochi şi spun: ''Da, este copilul meu, pe care mi l-am dorit mereu!''. Înţeleg, dar totuşi la 16-1...