Treceți la conținutul principal

Copilărie pierdută

Nici măcar nu ştiu cum să încep. Am aşa un sentiment de ... frustrare, care deja e râuri râuri, dă să iasă pe dinafară, un sentiment pe care nu am (deocamdată) cu cine să-l împărtăşesc (sau cine ar trebui să mă asculte se face că plouă, şi e perfect de acord cu aceasta).
Oare sunt eu singurul om, singura fată, atât de încuiată la minte încât să nu fiu şi eu de acord, atâta vreme cât toată lumea este? Asta nu pot să ştiu, dar poate o să aflu.
Oare sunt singurul om din ţărişoara asta minunată, care nu concepe aspectul de a fi copil care are, la rândul ei are un alt copil?
Nu ştiu voi ce părere aveţi, dar eu una, sunt stupefiată. Deja cred ca e prea mult. Şi nu vorbesc de acele fete care sunt abuzate sexual, hărţuite etc. şi se întâmplă (Doamne fereşte!) un accident de această amploare, ci de fetele care, cu bună ştiinţă şi cu cea mai mare seninătate din lume te privesc în ochi şi spun: ''Da, este copilul meu, pe care mi l-am dorit mereu!''. Înţeleg, dar totuşi la 16-17 ani?!
Da, pur şi simplu răbufnesc aceste sentimete. Deja cunosc mult prea multe cazuri (prietene, colege, cunoştinte) ca să nu mai vorbesc de T.V şi media care este deja de foartă multă vreme plină de fel de fel de cazuri de "fete-mame".

Acum nu mai este vorba de acele "accidente" (sau poate da, dar de altă amploare), ci pur şi simplu "s-a întâmplat, să fie primit". Fete (copile, de fapt) de 15-16 ani care se joacă de-a sexul, iar peste câteva luni le şi vezi cu burta la gură. Dar, fapt ce mă frapează cu adevărat este seninătatea de care dau dovadă când afirmă acest lucru. Apoi vin la pachet renunţarea la şcoală (liceu), nunta, primii ani, primele certuri, dar şi primul divorţ. Asta în cel mai frumos caz.
Pe de altă parte, poate (sigur de fapt), cel cu care hotărăsc să facă "pasul cel mare" este doar un licean, care atunci când află vestea prima reacţie este ceva de genul: "În câte luni eşti? Sigur nu poţi să renunți la el?", dar care mai apoi se resemnează (la insistenţele părinţilor) şi acceptă situţia. Vă daţi seama că, cuvântul de "mamă" sau "tată" nu poate fi în adevăratul sens al cuvântului. Este mult prea prematur pentru acest lucru.
Şi, după cum spuneam, asta în cel mai frumos caz.
Nu ştiu de ce virginitatea este văzută, mai nou, drept o povară de care trebuie sa scapi cât mai repede şi de multe ori cu primul venit, doar ca să fi "în rândul lumii"? Dar de fapt, atât de repede vrei să scapi de această uriaşă povară, încât uiţi de ce este cel mai important (protejarea), fapt pentru care în cele mai multe cazuri, vine pe lume un suflet nevinovat, poate mult prea repede şi astfel devii "mamă" peste noapte, cu toate responsabilităţile aferente. Dai naştere unui copil, tu la rândul tău, fiind încă, un copil.
Mi se par atât de frustrate şi atât de disperate aceste "fete" încât, nu ştiu dar eu una, nu cred că conștientizează că, copilăria lor este pierdută pe veci. Şi astfel, dau naştere, unor copii, dar "mame" în adevăratul sens al cuvântului nu se pot numi niciodată.

Comentarii

  1. ei bine, interesant post
    totusi tind sa cred ca unele lucruri nu sunt adevarate si dau exemplu virginitatea..
    nu cunosc persoane care sunt de parere ca aceasta este o povara, ba din contra, un baiat serios intotdeauna o sa aprecieze asta la o fata ... si crede-ma din cate am vazut sunt tot mai rare
    acum depinde si de conceptiile celor din jur, nu toti sunt de acord:D

    RăspundețiȘtergere
  2. Asta asa este .
    Depinde de la persoana la persoana . Sunt si multi baieti care apreciaza , dar si unii care iau in ras ``chestia`` asta cu virginitatea .
    Pareri si pareri . :)

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Gânduri de Paşte

E atât de frumos afară. Lumină, culoare, viaţă, zumzet, freamăt. Uitasem cum e primăvara. Totul s-a îmbrăcat în straie noi, de sărbătoare. Poate că, fiind atât de ocupaţi cu cumpărăturile, agitaţia şi atmosfera stresantă de dinaintea sărbătorilor, de multe ori trecem pe lângă aceste minunate bijuterii, bucurii simple ale vieţii, mici surprize pe care ni le oferă natura. Astăzi, cel puţin pentru 5 minute, am descoperit ceea ce stătea de mult in faţa ochilor mei. Astăzi mi-am propus puţin timp pentru ... mine. Departe de agitaţia oraşului sau de lumea rea, de afară. Cândva sărbătorile aveau valori morale, ne învățau să fim mai buni, mai curați, mai milostivi, mai iertători. Acum ne-a rămas probabil doar timpul petrecut alături de cei dragi. Nu reușesc să găsesc locul iepurașului alături de un sacrificiu omenesc, precum nu găsesc locul urării "Paște fericit!". Sărbători Pascale pline de lumină și liniște sufletească! Prețuiți momentele petrecute alături de cei dragi, oferiţi-vă puţi…

Scrisoare unui necunoscut

Cât de repede trece timpul. Cât de mult se schimbă oamenii. Cât de reci devin relaţiile. Cât de îndepărtate sunt amintirile. Ceea ce s-a promis că va dura, s-a terminat de mult, şi toate, toate, au rămas în van. Degeaba. Fără speranţă sau vreun viitor. Acel "acum" a devenit cel  mai îndepărtat "a fost odată".  Şi ştiu că, nu te gândeai să am vreodată dreptate, dar uite, vezi, ţi-am spus eu! E cel mai dur "ţi-am spus eu" de până acum, şi Doamne, ce-aş fi dat să n-am dreptate. Nu şi de data asta. Şi da, îmi pare rău, dar toate tâmpeniile care le spun acum, oricum nu mai au vre-un rost. Apropo, copacul ăla nefericit încă poartă urmele iubirii noastre. La fel şi inima mea. Proastă alegere, oricum.  Vina? O avem amândoi. Nu te eschiva şi te rog, şterge-ţi rânjetul ăla tâmp de pe faţă. Rânjetul de care m-am îndrăgostit prosteşte, cândva. Dar, nu-mi pare rău. Ai meritat-o. Am meritat-o amândoi. Şi ce-a venit după, ne-a transformat complet.  Sunt genul de momente, …

Paradox

Mă simt oarecum ciudat să am din nou laptopul în fața mea, să pun lumea pe "mute" și să-mi descătușez gândurile, care nu mai au astâmpăr să iasă la lumină, să fie ascultate, scrise, citite.  E furtună afară. E furtună și în lumea sufletului meu. O furtună colorată de clipe, emoții, oameni, trăiri, care mai de care mai diferite. Stau în pat și mă gândesc la paradoxul vieții. Ciudate lucruri se întâmplă. Nu știu cum să le cataloghez altfel decât sunt: ciudate. Și când nu-mi dau seama de lucruri și de însemnătatea lor, încerc să le transpun în fraze. Mă sfidează bipolaritatea sufletului meu. E în ton cu paradoxul cotidian, pentru că nu se poate controla singur. Întâlnim oameni doar pentru a-i înlătura pe alții, stabilim conexiuni și formăm legături, doar pentru a dezbina altele, suntem fericiți, spre nefericirea altora, facem un bine, care este interpretat rău, oferim ca să ne fie luat înzecit înapoi, primim bani ca să îi dăm mai departe, avem vitrine pline și suflete goale, n…