Monotonie urbană

E atâta monotonie în jurul meu : aceleaşi lucruri, aceiaşi oameni, până şi zilele par să fie aceleaşi.
" Trebuie să ajung pe-o terasă la mare, să-mi pierd vremea pe plajă, să mă-mbăt şi să cânt ". Aşa sună nişte versuri dragi mie de la Vama-Veche. Şi după cum spun şi versurile, ar cam trebui să dau o fugă până la mare, cel puţin până nu ma înnec şi mai mult cu praful de pe străzile micului meu oraş.
Dar, dacă stau bine şi mă gândesc, nici marea nu mai e cea de altădată. Valurile ei, odată albastre, sunt acum pline de alge, loc pe plajă nu mai este nici pentru un ac, gălăgia te însoţeşte peste tot ai umbla, terasele sunt pline şi ele ochi, iar oamenii cât se poate de stresaţi.
Oricum foarte mult nu mai pot sta acasă. Nu mai vreau să mă afund şi mai mult în butoiul cu melancolie.
Undeva tot o sa plec eu, odată, în căutarea colţului meu de paradis, oazei mele de linişte şi relaxare.
Până atunci cutreier în neştire străzile pline de colb: oamenii încă stau pitiţi în case, e mult prea cald şi nu prea ai ce face "afară". Nici o faţă cunoscută, doar măşti neclare trec pe langă mine. 
Parcă şi timpul stă în loc, ca să-mi facă în ciudă. O linişte mormântală se lasă, doar câte o maşină mai trece pe lângă mine. 
Vroiam vacanţă, dar parcă acum ....
Gata! Sunt hotărâtă! Plec ... în necunoscut. Mă voi urca în tren şi unde mi se pare că am găsit ce caut voi coborî. Bagajul meu? Visele, gândurile mele, experienţa mea îmi sunt de ajuns. Tovarăşii mei de drum? Soarele şi o carte bună.
Plec. Departe sau aproape ... încă nu ştiu. Dar sunt hotărâtă: plec şi nimic nu mă va opri ... poate doar realiatea.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

 
Copyright © Frânturi de gânduri