Treceți la conținutul principal

Sfârşit



S-a terminat. Nu mai e nimic din ce mi-aş fi dorit să fie. Acum? Niciodată.
Toate gândurile, speranţele, dar mai ales iluziile mele s-au risipit undeva departe, s-au dus ... unde? nici eu nu-mi mai pot da seama. Tot acel amalgam de sentimente mincinoase e istorie acum.
Mi-aş fi dorit să aflu de ce? De ce s-a terminat, când nici măcar nu a început?
Toate acele promisiuni, îmbrăţişări, săruturi timide, dragostea înseşi, toate: minciună.
Respiram iubire, mâncam iubire, împrăştiam iubire în jurul meu.
Acum?
Respir minciună, mănânc ură şi împrăştii nepăsare.
Era feeric totul, parcă puţin prea feeric. Uitam cine eram, când eram cu tine.
Poate a fost un vis. Încerc să văd dacă sunt trează cu adevărat, dar durerea din suflet, parcă creşte şi mai mult. E mai mult decât adevărat. Coşmarul din vis, a devenit treptat realitate.
Zâmbeam, râdeam, trăiam. Emanam doar fericire.
Acum?
Plâng, mă resemnez, trăiesc şi merg mai departe. Eman doar superficialitate.
Nu ştiu cum, dar eu însămi am ajuns o minciună.
Cine sunt eu? Cine am devenit eu?
Nici măcar nu mă mai recunosc. Oglinda înseşi pare mirată de cine am reuşit să devin.
Dar, mai presus de toate: am existat eu vreodată?
Şi dacă da: mai exist eu acum?
Etichete:

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Scrisoare unui necunoscut

Cât de repede trece timpul. Cât de mult se schimbă oamenii. Cât de reci devin relaţiile. Cât de îndepărtate sunt amintirile. Ceea ce s-a promis că va dura, s-a terminat de mult, şi toate, toate, au rămas în van. Degeaba. Fără speranţă sau vreun viitor. Acel "acum" a devenit cel  mai îndepărtat "a fost odată".  Şi ştiu că, nu te gândeai să am vreodată dreptate, dar uite, vezi, ţi-am spus eu! E cel mai dur "ţi-am spus eu" de până acum, şi Doamne, ce-aş fi dat să n-am dreptate. Nu şi de data asta. Şi da, îmi pare rău, dar toate tâmpeniile care le spun acum, oricum nu mai au vre-un rost. Apropo, copacul ăla nefericit încă poartă urmele iubirii noastre. La fel şi inima mea. Proastă alegere, oricum.  Vina? O avem amândoi. Nu te eschiva şi te rog, şterge-ţi rânjetul ăla tâmp de pe faţă. Rânjetul de care m-am îndrăgostit prosteşte, cândva. Dar, nu-mi pare rău. Ai meritat-o. Am meritat-o amândoi. Şi ce-a venit după, ne-a transformat complet.  Sunt genul de m
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Paradox

Mă simt oarecum ciudat să am din nou laptopul în fața mea, să pun lumea pe "mute" și să-mi descătușez gândurile, care nu mai au astâmpăr să iasă la lumină, să fie ascultate, scrise, citite.  E furtună afară. E furtună și în lumea sufletului meu. O furtună colorată de clipe, emoții, oameni, trăiri, care mai de care mai diferite. Stau în pat și mă gândesc la paradoxul vieții. Ciudate lucruri se întâmplă. Nu știu cum să le cataloghez altfel decât sunt: ciudate. Și când nu-mi dau seama de lucruri și de însemnătatea lor, încerc să le transpun în fraze. Mă sfidează bipolaritatea sufletului meu. E în ton cu paradoxul cotidian, pentru că nu se poate controla singur. Întâlnim oameni doar pentru a-i înlătura pe alții, stabilim conexiuni și formăm legături, doar pentru a dezbina altele, suntem fericiți, spre nefericirea altora, facem un bine, care este interpretat rău, oferim ca să ne fie luat înzecit înapoi, primim bani ca să îi dăm mai departe, avem vitrine pline și suflete goale,
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Supradoză de iubire

  Când vine vorba de tine, mintea mea e ca un peron pe care vii si de pe care pleci.   Ştii senzaţia aia pe care o ai când mergi prima oară cu trenul? Fiecare peisaj, banal poate, pentru un om ce merge mereu cu trenul, ţi se pare o surpriză pentru retină. Te minunezi la fiecare petice de oraş văzut din depărtare. Aşa te iubesc eu. Fiecare trăsătură ce îţi aparţine o observ şi o iubesc, iar fiecare defect îl critic în minte şi îl preţuiesc...pentru că e al tău.   Păcat că ţie îţi place să iei mereu alt tren. Păcat că eu am fost doar o staţie, un popas neînsemnat.   Aş vrea să mă urăşti. Să mă urăşti atât de mult încât chipul meu să te scârbească, să mă urăşti când mă auzi vorbind, să mă priveşti cu ură, să îmi arăţi prin limbajul corpului tău cât de mult îmi deteşti prezenţa. Aş vrea să mă urăşti la fel de mult ca pe cea mai urâtă amintire a ta, să mă vrei într-o continuă suferinţă. Prefer ura ta profundă decât indiferenţa. Parcă dintre toate stările sufleteşti, indiferenţa faţă
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe