Despre vise ...

Ce sunt eu? Un suflet cu o inimă mare şi o mie de vise. Doar o mie? Cred că sunt mult mai multe dar încerc să nu le număr. O superstiţie - să nu-ţi numeri visele pentru că nu se mai împlinesc. Tot ce ţine de suflet nu trebuie măsurat, nici în timp, nici în distanţă, suprafaţă, greutate sau orice unitate de măsură ar mai putea să existe. Sufletul există sau nu. Nu sunt suflete mari sau mici, sunt oameni care îşi pun sufletul pe tavă sau oameni care şi-l ascund. Îl ascund din teamă sau egoism.
Eu mi-am închis visele. De ce? Pentru că sunt nişte copii naivi pe care oricine ar putea să-i ia acasă. De fapt, nu o să spun că le-am închis, doar le păstrez în siguranţă. Îmi place cum plutesc strălucitoare ca soarele de vară şi mă mândresc cu ele: am vise atât de frumoase!
Nu aş putea spune că îmi aparţin. De fapt, visele nu aparţin cuiva anume. Ele sunt libere, zboară pe lânga noi şi ne fac cu ochiul:
"Alege-mă pe mine să mă împlineşti!".
Şi râzi de joacă lor nevinovată.
Le privesc şi le aud cum strigă:
"Nu mai am răbdare!".
Ştiu şi vă înţeleg, uneori nici eu nu mai am răbdare. Nu mai am răbdare să ajung la împlinire, nu să visez. Să visezi este o joacă de copii. Dar oare câţi mai ştim să fim copii? Câţi mai ştiu să aibă vise măreţe, colorate asemeni unui copil?
Sssst, linişte! Nu ne jucăm acum. Trebuie să avem răbdare, să ne facem planuri, să analizăm soluţii, situaţii, să ne scufundăm în gânduri, să găsim soluţia perfectă.
"De ce? De ce trebuie să pierzi atâta timp? Scoate-ne pe rând şi împlineşte-ne! Fără să te mai întrebi de ce! Până gaseşti tu soluţia perfectă, noi am obosit de atâta zbătut din aripi şi strigat până ne-am pierdut vocea! Vom fi prea obosite să ne bucurăm de împlinire! La fel şi tu..."
"Hai, împlineşte-ne!".