Treceți la conținutul principal

Lecţie de fericire




Simte oraşul. Închide ochii, deschide-ţi sufletul şi lasă-te în voia freamătului oamenilor, cu sute de gânduri şi expresii felurite. Învaţă de la ei, fură de la fiecare un mic crâmpei din emoţiile care, într-un moment al vieţii, le-a adus fericirea. Înţelege-le povestea, simte-le iubirea, încearcă să-i înţelegi, să le cuprinzi complexitatea şi nebunia. Bucură-te de râsetele cristaline ale copiilor, intră în jocul lor, şi aminteşte-ţi că şi tu poţi fi ca ei, oricând vrei. Agaţă-te de veselia lor, mângâie-te cu inocenţa şi candoarea din privirile lor zglobii. Colorează-ţi limitele, pentru a afla că fericirea este nelimitată. Lasă-ţi imaginaţia să zboare. Joacă-te de-a viaţa. Apoi, cu şotronul agăţat de suflet, păşeşte încet pe trotuarul pavat cu zâmbete, lasă-te mângâiat de razele unui soare de martie, învăluie-te în cel mai infinit albastru, şi fă loc iubirii, care se regăseşte în fiecare nume scrijelit pe băncile pline de vise ale oraşului. Ia cu tine cele mai calde îmbrăţişări, ascultă cele mai sincere declaraţii, înlănţuite în sărutări timide, parfum de iarbă verde şi zbor de porumbei. Admiră vitrinele magazinelor prăfuite, trage cu urechea la poveştile vanzătorilor, savurează îngheţata copilăriei sau gustă vata de zahăr de la tanti Maria de pe colţ, pentru care viaţa are gust dulce şi culoare roz. Ascultă uruitul magic al tramvaielor, desluşeşte-le tainele păstrate în fiecare loc, pe care se perindă zilnic sute de oameni. Nu te grăbi. Inspiră aerul proaspăt, parfumul primăverii aduse pe aripile unui fluture adormit, de la care poţi învăţa zborul prin viaţă. Lasă-te mângâiat de adierea plăcută a tinereţii, bucură-te de lucrurile mărunte de zi cu zi, învaţă să vezi dincolo de aparenţe. Cunoaşte, descoperă, trăieşte.
Simte oraşul. Închide ochii, deschide-ţi sufletul!




Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Scrisoare unui necunoscut

Cât de repede trece timpul. Cât de mult se schimbă oamenii. Cât de reci devin relaţiile. Cât de îndepărtate sunt amintirile. Ceea ce s-a promis că va dura, s-a terminat de mult, şi toate, toate, au rămas în van. Degeaba. Fără speranţă sau vreun viitor. Acel "acum" a devenit cel  mai îndepărtat "a fost odată".  Şi ştiu că, nu te gândeai să am vreodată dreptate, dar uite, vezi, ţi-am spus eu! E cel mai dur "ţi-am spus eu" de până acum, şi Doamne, ce-aş fi dat să n-am dreptate. Nu şi de data asta. Şi da, îmi pare rău, dar toate tâmpeniile care le spun acum, oricum nu mai au vre-un rost. Apropo, copacul ăla nefericit încă poartă urmele iubirii noastre. La fel şi inima mea. Proastă alegere, oricum.  Vina? O avem amândoi. Nu te eschiva şi te rog, şterge-ţi rânjetul ăla tâmp de pe faţă. Rânjetul de care m-am îndrăgostit prosteşte, cândva. Dar, nu-mi pare rău. Ai meritat-o. Am meritat-o amândoi. Şi ce-a venit după, ne-a transformat complet.  Sunt genul de m

Paradox

Mă simt oarecum ciudat să am din nou laptopul în fața mea, să pun lumea pe "mute" și să-mi descătușez gândurile, care nu mai au astâmpăr să iasă la lumină, să fie ascultate, scrise, citite.  E furtună afară. E furtună și în lumea sufletului meu. O furtună colorată de clipe, emoții, oameni, trăiri, care mai de care mai diferite. Stau în pat și mă gândesc la paradoxul vieții. Ciudate lucruri se întâmplă. Nu știu cum să le cataloghez altfel decât sunt: ciudate. Și când nu-mi dau seama de lucruri și de însemnătatea lor, încerc să le transpun în fraze. Mă sfidează bipolaritatea sufletului meu. E în ton cu paradoxul cotidian, pentru că nu se poate controla singur. Întâlnim oameni doar pentru a-i înlătura pe alții, stabilim conexiuni și formăm legături, doar pentru a dezbina altele, suntem fericiți, spre nefericirea altora, facem un bine, care este interpretat rău, oferim ca să ne fie luat înzecit înapoi, primim bani ca să îi dăm mai departe, avem vitrine pline și suflete goale,

Supradoză de iubire

  Când vine vorba de tine, mintea mea e ca un peron pe care vii si de pe care pleci.   Ştii senzaţia aia pe care o ai când mergi prima oară cu trenul? Fiecare peisaj, banal poate, pentru un om ce merge mereu cu trenul, ţi se pare o surpriză pentru retină. Te minunezi la fiecare petice de oraş văzut din depărtare. Aşa te iubesc eu. Fiecare trăsătură ce îţi aparţine o observ şi o iubesc, iar fiecare defect îl critic în minte şi îl preţuiesc...pentru că e al tău.   Păcat că ţie îţi place să iei mereu alt tren. Păcat că eu am fost doar o staţie, un popas neînsemnat.   Aş vrea să mă urăşti. Să mă urăşti atât de mult încât chipul meu să te scârbească, să mă urăşti când mă auzi vorbind, să mă priveşti cu ură, să îmi arăţi prin limbajul corpului tău cât de mult îmi deteşti prezenţa. Aş vrea să mă urăşti la fel de mult ca pe cea mai urâtă amintire a ta, să mă vrei într-o continuă suferinţă. Prefer ura ta profundă decât indiferenţa. Parcă dintre toate stările sufleteşti, indiferenţa faţă