Treceți la conținutul principal

Toate-s la fel. Sau nu.

"Şi băieţii plâng dar şi fetele se uită la filme porno." Asta-i cea mai stupidă constatare din ultima vreme pe care toţi ţăranii şi toate piţipoancele o distribuie pe Frecibuci. Şi ce are dacă băieţii plâng? Ce, ei n-au voie? E undeva interzisă prin lege chestia asta? Nu, stai, bărbatul trebuie sa fie tare(măcar la figurat, dacă la propriu nu poate), să calculeze lucrurile la rece, distant faţă de toate dulcegăriile prosteşti ale femeilor, indiferent la sentimentalisme şi alte căcaturi de astea. El să fie stâlpul casei, capu' familiei, şefu' la bani, tata la muieri, în timp ce femeia îl aşteaptă cuminţică acasă cu masa pusă. În fine, şi da, de ce nu ar avea voie să se uite fetele la filme porno, nu înţeleg? Da frate, eu una recunosc că mă uit. Şi ce-i cu asta? Doar bărbaţii ar trebui să se uite, sau cum aşa? La ei se înţelege şi se acceptă, la noi e subiect tabu. Pe dracu'! De la fosile chinuite la balene ucigaşe, toate ne uităm. Şi ne place. La fel ca vouă, domnilor. Dacă nu, şi mai tare decât atât.
În categoria asta intră şi statement-ul: "Toate femeile sunt curve, iar toţi bărbaţii sunt porci." Dar, ştii că printre curvele alea, se regăseşte, atunci, şi mă-ta, nu? Iar tu, fată, cel mai probabil eşti o scrofiţă, dacă tac-tu' o fi un porc.
"Bărbaţii nu e porci." Da, ameţiţii pe care-i ţineţi de mână, sau pe care-i vedeţi pe stradă, colegii de muncă sau de facultă, toţi, au un suflet. Ştiu, bravează în nesimţire şi se dau cocoşi, vorbesc de "aia bună de la doi" sau de "cracii ăleia care traversează acum". Afirmă sus şi tare că, distracţie ca anul trecut când, la mare, au agăţat câte două fete pe seară, nu vor mai trăi, spun că după ce şi-au pus jante noi la maşină vor răscrăci toate blondele din piaţă şi, da, spun câteodată că "toate femeile e curve".
"Femeile nu e curve." Cel puţin nu toate. Că eşti tu prost şi nu îţi alegi decât curvele, asta e problema ta. Pentru că nu eşti mai mult decât un misogin, cu o pulă minusculă în loc de creier, care te conduce şi ia toate deciziile şi acţiunile în locul tău. Şi dacă te afli în categoria asta de oameni, îmi pare, sincer, rău pentru tine!
Uite, vezi, asta urăsc eu cel mai mult: să judeci o persoană fără să o cunoşti şi să o incluzi într-o generalizare total aberantă. Cam cât te duce şi pe tine mintea, gen. Oricum la aruncat cu noroi ne pricepem cu toţii, iar pentru unii a devenit sportul preferat. "Bre, cum, nu facem noi sport? Ia de aici puţină mocirlă îmbibată în prostie, servită direct în faţă!".
Oricum ar fi, m-am saturat până peste cap de generalizările astea. Trăim într-un continuu clişeu, care ne urmăreşte oriunde am merge. Am ieşit zilele trecute la o bere cu un prieten, care aflat în pragul dintre o depresie morbidă şi o ură impregnată în nepăsare, îşi varsă oful, nemulţumit de statutul de "părăsit" de către "iubirea vieţii lui"(pentru ce sunt buni prietenii: să-ţi asculte balivernele şi să dea din cap, prefăcându-se că ascultă şi că le pasă, nu?), ca la finalul speech-ului lacrimogen să mi-o dea fix în faţă: "Gata m-am săturat! Toate sunteţi la fel! De azi, jur, că nu mai pun sentiment şi doar o să-mi bat joc. Să vadă şi ele cum e să te doară."
Bun, frate! Aici m-am trezit din somnambulism şi am început să ripostez: "Nu că ai fi primul, nici ultimul părăsit, ma' frend, dar totuşi, nici să tragi concluzii pripite la nervi şi învăluit de hameiu' din sticlă. Ok, înţeleg, te-a rănit, te-a minţit, te-a futut bine(mai pe româneşte), a ieşit o ditamai telenoveala, ai crezut că ea e aleasa, te-ai înşelat, blah, blah. Aşa şi? Trece. Nu ai trei ani, să te comporţi ca şi atunci când cineva îţi ia jucăria preferată şi tu începi să plângi şi să urli până o primeşti înapoi. Nu. Pleacă una, vine alta. Şi aia o să fie mai bună de 10 ori decât curva asta. Clar? Dar omule, nici să ne apucam să le băgăm pe toate femeile într-o oală, pentru că nu te-ai putut descurca tu cu una. Cică nu mai pui sentimente. Nu pe dracu'! Fute-le numa' şi lasă-le, să vezi după câteva luni cum vei deveni fericitul tătic al anului."
Oricum vorbeam cu pereţii. Era rândul lui să dea din cap, prefăcându-se că ascultă şi că îi pasă, ca un bun prieten mahmur, ce era.
Dar am înţeles, totuşi, un lucru în ziua respectivă: privind lumea per-ansamblu, cu siguranţă că generalizarea e aiurea. Privind lumea prin propria decepţie … e un adevăr pe care, vrem-nu-vrem, trebuie să-l acceptăm.

Comentarii

  1. A doua oara cand ma tine sa nu pic in pat lat dupa 8 ore de munca si cateva beri blogul tau. damn right, woman, you're damn right, de asta nu mai practic eu sportul de ascultatul la cliseu.

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Gânduri de Paşte

E atât de frumos afară. Lumină, culoare, viaţă, zumzet, freamăt. Uitasem cum e primăvara. Totul s-a îmbrăcat în straie noi, de sărbătoare. Poate că, fiind at ât de ocupaţi cu cumpărăturile, agitaţia şi atmosfera stresantă de dinaintea sărbătorilor, de multe ori trecem pe lângă aceste minunate bijuterii, bucurii simple ale vieţii, mici surprize pe care ni le oferă natura. Astăzi, cel puţin pentru 5 minute, am descoperit ceea ce stătea de mult in faţa ochilor mei. Astăzi mi-am propus puţin timp pentru ... mine. Departe de agitaţia oraşului sau de lumea rea, de afară. Cândva sărbătorile aveau valori morale, ne învățau să fim mai buni, mai curați, mai milostivi, mai iertători. Acum ne-a rămas probabil doar timpul petrecut alături de cei dragi. Nu reușesc să găsesc locul iepurașului alături de un sacrificiu omenesc, precum nu găsesc locul urării "Paște fericit!". Sărbători Pascale pline de lumină și liniște sufletească! Prețuiți momentele petrecute alături de ce

Scrisoare unui necunoscut

Cât de repede trece timpul. Cât de mult se schimbă oamenii. Cât de reci devin relaţiile. Cât de îndepărtate sunt amintirile. Ceea ce s-a promis că va dura, s-a terminat de mult, şi toate, toate, au rămas în van. Degeaba. Fără speranţă sau vreun viitor. Acel "acum" a devenit cel  mai îndepărtat "a fost odată".  Şi ştiu că, nu te gândeai să am vreodată dreptate, dar uite, vezi, ţi-am spus eu! E cel mai dur "ţi-am spus eu" de până acum, şi Doamne, ce-aş fi dat să n-am dreptate. Nu şi de data asta. Şi da, îmi pare rău, dar toate tâmpeniile care le spun acum, oricum nu mai au vre-un rost. Apropo, copacul ăla nefericit încă poartă urmele iubirii noastre. La fel şi inima mea. Proastă alegere, oricum.  Vina? O avem amândoi. Nu te eschiva şi te rog, şterge-ţi rânjetul ăla tâmp de pe faţă. Rânjetul de care m-am îndrăgostit prosteşte, cândva. Dar, nu-mi pare rău. Ai meritat-o. Am meritat-o amândoi. Şi ce-a venit după, ne-a transformat complet.  Sunt genul de m

Paradox

Mă simt oarecum ciudat să am din nou laptopul în fața mea, să pun lumea pe "mute" și să-mi descătușez gândurile, care nu mai au astâmpăr să iasă la lumină, să fie ascultate, scrise, citite.  E furtună afară. E furtună și în lumea sufletului meu. O furtună colorată de clipe, emoții, oameni, trăiri, care mai de care mai diferite. Stau în pat și mă gândesc la paradoxul vieții. Ciudate lucruri se întâmplă. Nu știu cum să le cataloghez altfel decât sunt: ciudate. Și când nu-mi dau seama de lucruri și de însemnătatea lor, încerc să le transpun în fraze. Mă sfidează bipolaritatea sufletului meu. E în ton cu paradoxul cotidian, pentru că nu se poate controla singur. Întâlnim oameni doar pentru a-i înlătura pe alții, stabilim conexiuni și formăm legături, doar pentru a dezbina altele, suntem fericiți, spre nefericirea altora, facem un bine, care este interpretat rău, oferim ca să ne fie luat înzecit înapoi, primim bani ca să îi dăm mai departe, avem vitrine pline și suflete goale,