Treceți la conținutul principal

Fără titlu

"Bună dimineața!". Bună, pe dracu'! E 15:47 și încă lumea se învârte cu mine. Sau poate eu ma învârt cu lumea? Habar n-am. Și sincer, nu-mi pasă. Tot ceea ce vreau acum e o cafea fierbinte cu lapte, o țigară și puțină liniște. Da, chiar aș avea de nevoie de liniște. E prea mult rău, e prea mult cenușiu mediocru în jurul meu care mă apasă cu fața adânc în noroiul de oameni seci, și chiar vreau să fiu liberă. Îngerul meu e mult prea beat în momentul de față, are aripi de lemn și suflet murdar, așa cum suntem noi, eu, tu, el sau ea. Totuși, conjugăm verbe, sau scriem căcaturi? Examenul de mâine, îmi dă răspunsul. Examen la care, bineînțeles, încă nu am apucat să învăț nimic, pentru că îmi pierd timpul cu texte de doi lei, dar care mie îmi fac bine. Iar dacă nu îți convine, marș în morții mă-tii!
Hai, recunoaște, nu îți era dor să mă auzi înjurând. Sau poate chiar asta este cheia, felul meu de a scrie. Femeile ar trebui să înjure mai puțin ca bărbații. Am citit undeva chestia asta, că cică ar fi dovedit științific de un nene. Eu zic că e taman invers. Sau poate nu neapărat, dar e undeva pe la mijloc. Nu e cel mai lady-like, știu, dar câteodată simți nevoia să explodezi. Și înjurând, totuși, e un caz fericit să-ți descarci nervii. Dar, pe de altă parte, dai dovadă de inteligență maximă, ca din cinci cuvinte rostite, trei sa fie "în pula mea". Da, știm și noi că ai pulă, sau poate nu, și tocmai de aia ești atât de frustrat, încât simți nevoia de a ne reaminti acest lucru la fiecare cinci secunde. Mă rog, am avut eu ceva filme urâte azi-noapte și eram frustrată de chestia cu înjuratul. Nu mă băga în seamă.
Oricum ar fi, lumea din jur e cu susul în jos. E ciudată. E mult prea plină de sine. E nebună, da-n sensul cel mai negativ cu putință. Bârfele, scandalul, orgoliile sunt la ordinea zilei. Și e trist. E trist să vezi că lumea începe încet, dar sigur, să se degradeze, sa se transforme într-o marionetă condusă de cei mai nepricepuți păpușari. Pentru că asta suntem noi, de fapt: doar niște biete păpuși terfelite, fără suflet, fără minte sau sentimente. Și ajungem să facem totul mecanic. Pentru că așa trebuie, așa e frumos, așa se cuvine, asta se așteaptă de la tine, și nu cumva, doamne ferește!, nu trebuie să dezamăgești nimănui așteptările. Te naști, mergi la grădiniță, școală, facultate, îți iei un job, muncești ca prostul 8-12 ore pe zi pe un salariu de rahat, îți tragi și o nevastă, care îți face vreo doi plozi, vă iubiți ca-n prima zi după divorț, faceți sex o dată pe an, ea are celulită, ție nu ți se mai scoală, intri la pensie, mai lâncezești la un șah la clubul pensionarilor, prinzi și tu 18 zile cu bilet la Govora, apoi mori. Totul e din timp planificat. Scenariul a fost scris de la bun inceput, și tu, ca un actor mediocru ce ești, ai făcut tot posibil să-l respecți. Să nu ieși din tipar. Să nu te individualizezi prin nimic. Să execuți ce ți se ordonă, să faci ceea ce ți se impune. Asta suntem noi. Niște mașinării fără suflet, fără vise, fără idei. Un copy-paste stupid, o glumă. Un pariu pierdut al lui Dumnezeu.
Ne place să aruncăm cu noroi, să spunem vorbe mari, să mințim fără vreun scop sau rost anume. Facem chestia asta pentru ca ne-a intrat în sânge, a devenit un viciu, un drog de care toată lumea a ajuns să fie dependentă. Umanitatea din noi a ajuns la zero. Ne-a furat-o banul, puterea, răutatea. Falsul, mediocrul, minicuna. Egoismul, prostia, kitch-ul.
Am nevoie de vise. Am nevoie de mine în momentul de față. Să fiu eu. Doar eu și cu mine. Să stăm la taclale, ca în vremurile bune, când totul părea posibil. Când parcă mai exista speranța. Când îngerul meu zbura liber, cu aripile sale albe strălucind, într-un soare de iulie. Zbura liber. Zâmbea. Se uita la mine și zâmbea. Și eu îi zâmbeam înapoi. Eram fericită. Dar, oare acum ce mă oprește? Acum, oare, nu pot să fiu fericită? Am motive? Dacă nu, le găsesc. Am speranțe. Am țeluri. Am căldură. Am zâmbet. Am pasiune. Am dorință. Viața e un joc, din care nimeni, niciodată nu va ieși învingător, asta e clar. Dar, dacă e să mă joc, o voi face după regulile mele! Și într-o lume plină de măști, prefer să-mi port propria mască. Masca sufletului meu.
Acum înțelegi de ce e beat îngerul meu? E beat de fericire.


Pentru tata. Îngerul meu.

Comentarii

  1. Cea mai frumoasa fericire a mea a venit in momentele in care imi stapaneam viata ca un muschi pe care tu il controlezi, cand il incordezi sau il flexezi. Sa creezi, sa schimbi, sa desenezi tu singura ziua aia de iulie!

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Gânduri de Paşte

E atât de frumos afară. Lumină, culoare, viaţă, zumzet, freamăt. Uitasem cum e primăvara. Totul s-a îmbrăcat în straie noi, de sărbătoare. Poate că, fiind atât de ocupaţi cu cumpărăturile, agitaţia şi atmosfera stresantă de dinaintea sărbătorilor, de multe ori trecem pe lângă aceste minunate bijuterii, bucurii simple ale vieţii, mici surprize pe care ni le oferă natura. Astăzi, cel puţin pentru 5 minute, am descoperit ceea ce stătea de mult in faţa ochilor mei. Astăzi mi-am propus puţin timp pentru ... mine. Departe de agitaţia oraşului sau de lumea rea, de afară. Cândva sărbătorile aveau valori morale, ne învățau să fim mai buni, mai curați, mai milostivi, mai iertători. Acum ne-a rămas probabil doar timpul petrecut alături de cei dragi. Nu reușesc să găsesc locul iepurașului alături de un sacrificiu omenesc, precum nu găsesc locul urării "Paște fericit!". Sărbători Pascale pline de lumină și liniște sufletească! Prețuiți momentele petrecute alături de cei dragi, oferiţi-vă puţi…

Scrisoare unui necunoscut

Cât de repede trece timpul. Cât de mult se schimbă oamenii. Cât de reci devin relaţiile. Cât de îndepărtate sunt amintirile. Ceea ce s-a promis că va dura, s-a terminat de mult, şi toate, toate, au rămas în van. Degeaba. Fără speranţă sau vreun viitor. Acel "acum" a devenit cel  mai îndepărtat "a fost odată".  Şi ştiu că, nu te gândeai să am vreodată dreptate, dar uite, vezi, ţi-am spus eu! E cel mai dur "ţi-am spus eu" de până acum, şi Doamne, ce-aş fi dat să n-am dreptate. Nu şi de data asta. Şi da, îmi pare rău, dar toate tâmpeniile care le spun acum, oricum nu mai au vre-un rost. Apropo, copacul ăla nefericit încă poartă urmele iubirii noastre. La fel şi inima mea. Proastă alegere, oricum.  Vina? O avem amândoi. Nu te eschiva şi te rog, şterge-ţi rânjetul ăla tâmp de pe faţă. Rânjetul de care m-am îndrăgostit prosteşte, cândva. Dar, nu-mi pare rău. Ai meritat-o. Am meritat-o amândoi. Şi ce-a venit după, ne-a transformat complet.  Sunt genul de momente, …

Paradox

Mă simt oarecum ciudat să am din nou laptopul în fața mea, să pun lumea pe "mute" și să-mi descătușez gândurile, care nu mai au astâmpăr să iasă la lumină, să fie ascultate, scrise, citite.  E furtună afară. E furtună și în lumea sufletului meu. O furtună colorată de clipe, emoții, oameni, trăiri, care mai de care mai diferite. Stau în pat și mă gândesc la paradoxul vieții. Ciudate lucruri se întâmplă. Nu știu cum să le cataloghez altfel decât sunt: ciudate. Și când nu-mi dau seama de lucruri și de însemnătatea lor, încerc să le transpun în fraze. Mă sfidează bipolaritatea sufletului meu. E în ton cu paradoxul cotidian, pentru că nu se poate controla singur. Întâlnim oameni doar pentru a-i înlătura pe alții, stabilim conexiuni și formăm legături, doar pentru a dezbina altele, suntem fericiți, spre nefericirea altora, facem un bine, care este interpretat rău, oferim ca să ne fie luat înzecit înapoi, primim bani ca să îi dăm mai departe, avem vitrine pline și suflete goale, n…