Fără titlu

"Bună dimineața!". Bună, pe dracu'! E 15:47 și încă lumea se învârte cu mine. Sau poate eu ma învârt cu lumea? Habar n-am. Și sincer, nu-mi pasă. Tot ceea ce vreau acum e o cafea fierbinte cu lapte, o țigară și puțină liniște. Da, chiar aș avea de nevoie de liniște. E prea mult rău, e prea mult cenușiu mediocru în jurul meu care mă apasă cu fața adânc în noroiul de oameni seci, și chiar vreau să fiu liberă. Îngerul meu e mult prea beat în momentul de față, are aripi de lemn și suflet murdar, așa cum suntem noi, eu, tu, el sau ea. Totuși, conjugăm verbe, sau scriem căcaturi? Examenul de mâine, îmi dă răspunsul. Examen la care, bineînțeles, încă nu am apucat să învăț nimic, pentru că îmi pierd timpul cu texte de doi lei, dar care mie îmi fac bine. Iar dacă nu îți convine, marș în morții mă-tii!
Hai, recunoaște, nu îți era dor să mă auzi înjurând. Sau poate chiar asta este cheia, felul meu de a scrie. Femeile ar trebui să înjure mai puțin ca bărbații. Am citit undeva chestia asta, că cică ar fi dovedit științific de un nene. Eu zic că e taman invers. Sau poate nu neapărat, dar e undeva pe la mijloc. Nu e cel mai lady-like, știu, dar câteodată simți nevoia să explodezi. Și înjurând, totuși, e un caz fericit să-ți descarci nervii. Dar, pe de altă parte, dai dovadă de inteligență maximă, ca din cinci cuvinte rostite, trei sa fie "în pula mea". Da, știm și noi că ai pulă, sau poate nu, și tocmai de aia ești atât de frustrat, încât simți nevoia de a ne reaminti acest lucru la fiecare cinci secunde. Mă rog, am avut eu ceva filme urâte azi-noapte și eram frustrată de chestia cu înjuratul. Nu mă băga în seamă.
Oricum ar fi, lumea din jur e cu susul în jos. E ciudată. E mult prea plină de sine. E nebună, da-n sensul cel mai negativ cu putință. Bârfele, scandalul, orgoliile sunt la ordinea zilei. Și e trist. E trist să vezi că lumea începe încet, dar sigur, să se degradeze, sa se transforme într-o marionetă condusă de cei mai nepricepuți păpușari. Pentru că asta suntem noi, de fapt: doar niște biete păpuși terfelite, fără suflet, fără minte sau sentimente. Și ajungem să facem totul mecanic. Pentru că așa trebuie, așa e frumos, așa se cuvine, asta se așteaptă de la tine, și nu cumva, doamne ferește!, nu trebuie să dezamăgești nimănui așteptările. Te naști, mergi la grădiniță, școală, facultate, îți iei un job, muncești ca prostul 8-12 ore pe zi pe un salariu de rahat, îți tragi și o nevastă, care îți face vreo doi plozi, vă iubiți ca-n prima zi după divorț, faceți sex o dată pe an, ea are celulită, ție nu ți se mai scoală, intri la pensie, mai lâncezești la un șah la clubul pensionarilor, prinzi și tu 18 zile cu bilet la Govora, apoi mori. Totul e din timp planificat. Scenariul a fost scris de la bun inceput, și tu, ca un actor mediocru ce ești, ai făcut tot posibil să-l respecți. Să nu ieși din tipar. Să nu te individualizezi prin nimic. Să execuți ce ți se ordonă, să faci ceea ce ți se impune. Asta suntem noi. Niște mașinării fără suflet, fără vise, fără idei. Un copy-paste stupid, o glumă. Un pariu pierdut al lui Dumnezeu.
Ne place să aruncăm cu noroi, să spunem vorbe mari, să mințim fără vreun scop sau rost anume. Facem chestia asta pentru ca ne-a intrat în sânge, a devenit un viciu, un drog de care toată lumea a ajuns să fie dependentă. Umanitatea din noi a ajuns la zero. Ne-a furat-o banul, puterea, răutatea. Falsul, mediocrul, minicuna. Egoismul, prostia, kitch-ul.
Am nevoie de vise. Am nevoie de mine în momentul de față. Să fiu eu. Doar eu și cu mine. Să stăm la taclale, ca în vremurile bune, când totul părea posibil. Când parcă mai exista speranța. Când îngerul meu zbura liber, cu aripile sale albe strălucind, într-un soare de iulie. Zbura liber. Zâmbea. Se uita la mine și zâmbea. Și eu îi zâmbeam înapoi. Eram fericită. Dar, oare acum ce mă oprește? Acum, oare, nu pot să fiu fericită? Am motive? Dacă nu, le găsesc. Am speranțe. Am țeluri. Am căldură. Am zâmbet. Am pasiune. Am dorință. Viața e un joc, din care nimeni, niciodată nu va ieși învingător, asta e clar. Dar, dacă e să mă joc, o voi face după regulile mele! Și într-o lume plină de măști, prefer să-mi port propria mască. Masca sufletului meu.
Acum înțelegi de ce e beat îngerul meu? E beat de fericire.


Pentru tata. Îngerul meu.

1 comentarii:

Bogdan spunea...

Cea mai frumoasa fericire a mea a venit in momentele in care imi stapaneam viata ca un muschi pe care tu il controlezi, cand il incordezi sau il flexezi. Sa creezi, sa schimbi, sa desenezi tu singura ziua aia de iulie!

Trimiteți un comentariu

 
Copyright © Frânturi de gânduri