Treceți la conținutul principal

Forever 18

Afară ninge. Toată lumea scrie despre asta pe Facebook sau îşi face poze prin zăpada pe jumătate mocirlită. În mod normal chestia asta mă enerva la maxim. Mereu, dar nu şi azi. Astăzi mi se pare un lucru special: că ninge chiar de ziua mea. Acum 19 ani, chiar in aceste momente, ningea. Dar mult mai puternic, mult mai curat şi fără de prihană. În timp, parcă până şi zăpada s-a încărcat cu grijile, necazurile, problemele, ranchiuna şi ura oamenilor, prefăcându-se dintr-un alb imaculat într-un gri înceţoşat ...
Eii, oricum ar fi, azi mai îmbătrânesc puţin. Şi nu vreau asta! Vreau să rămân mereu cu ai mei 18 ani. Nu ştiu, dar 18 mi se pare o cifră magică, plină de însemnătate, plină de amintiri frumoase, timpul când poţi fi cine vrei tu, fără să mai dai socoteală "oamenilor mari", devenind tu, la rândul tău, un "om mare". Timpul când visezi cu ochii deschişi, dar poţi să-ţi şi duci la îndeplinire visele. Eu încă nu am reuşit să fac asta în totalitate şi simt că îi sunt datoare vârstei de 18. Vreau să mai stau puţin aici, să nu trec mai departe până nu reuşesc TOT ce mi-am propus. Acum şi aici: la pragul de 18.
A fost un an bun, totuşi. Dacă mă întrebai anul trecut pe vremea asta, cam unde o să fiu peste un an, ce o să fac şi cine voi deveni, mai mult ca sigur nu aveam nici o idee. Spontaneitatea asta mă omoară. Oare de ce nu reuşesc să fiu şi eu un om ca toţi ceilalţi: fad, lipsit de culoare, cu idei preconcepute, dictate de mămica şi tăticu', pentru că deh!: "Aşa e mai bine, maică!". Dar sincer, mă bucur că nu sunt acel fel de persoană. Nici nu aş fi putut să fiu altfel, pentru că ... aşa sunt eu. Un suflet sensibil într-o lume aglomerată, care nu mai are timp să-şi tragă sufletul. Dar mă simt bine aşa: liberă, originală, egoistă, acidă, nonconformistă, spontană, o pată de culoare care înveseleşte peisajul urban, moleşit de prea multă obişnuinţă.
Am reuşit să fac multe din ceea ce mi-am propus: am luat cu bine BAC-ul, am intrat la facultă' şi am început cu dreptul viaţa într-un oraş mare, departe de cei dragi. Mi-am făcut prieteni, am râs, m-am poticnit de obstacole pe care, mai apoi, le-am trecut, am învăţat, m-am adaptat, m-am redescoperit, m-am bucurat: AM TRĂIT! Şi vreau să beau pentru asta, azi!
Beau şi pentru prietenii mei vechi care nu m-au uitat nici astăzi. Beau pentru familie. Beau pentru iubire. Beau pentru viaţă. Beau pentru viitor şi mai ales, beau pentru 18. Pentru că încă vreau să rămân aici ... să fiu forever 18.

Etichete:

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Paradox

Mă simt oarecum ciudat să am din nou laptopul în fața mea, să pun lumea pe "mute" și să-mi descătușez gândurile, care nu mai au astâmpăr să iasă la lumină, să fie ascultate, scrise, citite.  E furtună afară. E furtună și în lumea sufletului meu. O furtună colorată de clipe, emoții, oameni, trăiri, care mai de care mai diferite. Stau în pat și mă gândesc la paradoxul vieții. Ciudate lucruri se întâmplă. Nu știu cum să le cataloghez altfel decât sunt: ciudate. Și când nu-mi dau seama de lucruri și de însemnătatea lor, încerc să le transpun în fraze. Mă sfidează bipolaritatea sufletului meu. E în ton cu paradoxul cotidian, pentru că nu se poate controla singur. Întâlnim oameni doar pentru a-i înlătura pe alții, stabilim conexiuni și formăm legături, doar pentru a dezbina altele, suntem fericiți, spre nefericirea altora, facem un bine, care este interpretat rău, oferim ca să ne fie luat înzecit înapoi, primim bani ca să îi dăm mai departe, avem vitrine pline și suflete goale, ...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Semne de întrebare

A trecut mult timp de când am iubit prima oară. Mă întreb dacă nu cumva, prima iubire este de fiecare dată când ne îndrăgostim. Este o "primă dată", dar totuşi diferită. Cine să fi fost? Băieţelul de la grădiniţă care mă ţinea de mână şi îmi aducea bomboane, sau tânărul care pur şi simplu m-a fermecat în timpul adolescenţei? Când am iubit prima oară nu a fost de la început o iubire reciprocă. Dar am simţit că el este cel care va dori să mă completeze şi să mă înveţe să iubesc cu adevărat. Totul parcă s-ar fi întâmplat în urmă cu câteva zile şi nu în urmă cu mai mulţi ani. Viaţa mea este învăluită de o magie care mă face să mă simt o persoana unică. Nu-mi mai trebuia nimic, aveam totul, îl aveam pe el. Acum îmi dau seama ce copil eram şi într-un fel sunt invidioasă pe unele sentimente de atunci, pe unele trăiri care îmi făceau inima să-mi tresalte de fericire. Numai cu zâmbetul lui îmi lumina întreaga zi şi nimic nu m-ar fi făcut să mă simt rău. Sunt sentimente din adolescenţ...
4 comentarii
Citiți mai multe

Copilărie pierdută

Nici măcar nu ştiu cum să încep. Am aşa un sentiment de ... frustrare, care deja e râuri râuri, dă să iasă pe dinafară, un sentiment pe care nu am (deocamdată) cu cine să-l împărtăşesc (sau cine ar trebui să mă asculte se face că plouă, şi e perfect de acord cu aceasta). Oare sunt eu singurul om, singura fată, atât de încuiată la minte încât să nu fiu şi eu de acord, atâta vreme cât toată lumea este? Asta nu pot să ştiu, dar poate o să aflu. Oare sunt singurul om din ţărişoara asta minunată, care nu concepe aspectul de a fi copil care are, la rândul ei are un alt copil? Nu ştiu voi ce părere aveţi, dar eu una, sunt stupefiată. Deja cred ca e prea mult. Şi nu vorbesc de acele fete care sunt abuzate sexual, hărţu ite etc. şi se întâmplă (Doamne fereşte!) un accident de această amploare, ci de fetele care, cu bună ştiinţă şi cu cea mai mare seninătate din lume te privesc în ochi şi spun: ''Da, este copilul meu, pe care mi l-am dorit mereu!''. Înţeleg, dar totuşi la 16-1...
3 comentarii
Citiți mai multe