Treceți la conținutul principal

Îmi doresc ... ce-mi doresc?

Iată că se apropie cu paşi repezi şi sfârşitul a ceea ce a însemnat anul 2013. Am adunat bune şi rele, dezamăgiri şi zâmbete, lacrimi, bucurie, sentimente trăite la intensitate maximă, trăiri care mai de care mai speciale, lecţii, oameni dragi, toate acestea împletindu-se cu bucuriile mărunte de zi cu zi, realizările şi evoluţia noastră atât ca oameni cât şi ca personalitate.
A trecut timpul, iar eu am trecut prin timp, fiind mereu acelaşi om curat, sincer, cu zâmbet în inimă şi bucurie pe chip. 

Ce-mi doresc eu pentru anul ce vine? Multe, dar dacă tot e la modă, hai să fac şi eu o mică listă a rezoluţiilor mele pentru 2014:
-să iau cu bine toate examenele la faculta
-sa fiu la fel ca şi până acum şi să-i am pe ai mei alături
-să cânt, să cânt şi iar să cânt
-să scriu mult şi bine
-să mă apuc de romanul pe care tot ziceam că-l voi scrie într-o zi
-să dau şi să intru la actorie
-să am un locşor pe care să-l pot numi "al meu"
-să-mi iau un căţeluş
-să-mi fac prieteni noi
-să mă îmbăt la New York şi să mă îndrăgostesc la Paris
-să zâmbesc mai mult şi să gust viaţa din plin
-să am mai mult timp să privesc cerul
-să-l găsesc pe acel "el"
-să fac o schimbare micuţă în lumea asta mare
-să fac tot ce-mi stă în putinţă ca măcar jumate' din toate astea să devină realitate :)

Un an cât mai frumos vă doresc, dragii mei! Sănătate, împliniri, bucurie şi noroc! Şi ţineţi minte că nimeni şi nimic nu poate sta în calea viselor voastre dacă credeţi cu adevărat în ele. Vă spune asta cineva care ... crede!


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Scrisoare unui necunoscut

Cât de repede trece timpul. Cât de mult se schimbă oamenii. Cât de reci devin relaţiile. Cât de îndepărtate sunt amintirile. Ceea ce s-a promis că va dura, s-a terminat de mult, şi toate, toate, au rămas în van. Degeaba. Fără speranţă sau vreun viitor. Acel "acum" a devenit cel  mai îndepărtat "a fost odată".  Şi ştiu că, nu te gândeai să am vreodată dreptate, dar uite, vezi, ţi-am spus eu! E cel mai dur "ţi-am spus eu" de până acum, şi Doamne, ce-aş fi dat să n-am dreptate. Nu şi de data asta. Şi da, îmi pare rău, dar toate tâmpeniile care le spun acum, oricum nu mai au vre-un rost. Apropo, copacul ăla nefericit încă poartă urmele iubirii noastre. La fel şi inima mea. Proastă alegere, oricum.  Vina? O avem amândoi. Nu te eschiva şi te rog, şterge-ţi rânjetul ăla tâmp de pe faţă. Rânjetul de care m-am îndrăgostit prosteşte, cândva. Dar, nu-mi pare rău. Ai meritat-o. Am meritat-o amândoi. Şi ce-a venit după, ne-a transformat complet.  Sunt genul de m

Paradox

Mă simt oarecum ciudat să am din nou laptopul în fața mea, să pun lumea pe "mute" și să-mi descătușez gândurile, care nu mai au astâmpăr să iasă la lumină, să fie ascultate, scrise, citite.  E furtună afară. E furtună și în lumea sufletului meu. O furtună colorată de clipe, emoții, oameni, trăiri, care mai de care mai diferite. Stau în pat și mă gândesc la paradoxul vieții. Ciudate lucruri se întâmplă. Nu știu cum să le cataloghez altfel decât sunt: ciudate. Și când nu-mi dau seama de lucruri și de însemnătatea lor, încerc să le transpun în fraze. Mă sfidează bipolaritatea sufletului meu. E în ton cu paradoxul cotidian, pentru că nu se poate controla singur. Întâlnim oameni doar pentru a-i înlătura pe alții, stabilim conexiuni și formăm legături, doar pentru a dezbina altele, suntem fericiți, spre nefericirea altora, facem un bine, care este interpretat rău, oferim ca să ne fie luat înzecit înapoi, primim bani ca să îi dăm mai departe, avem vitrine pline și suflete goale,

Supradoză de iubire

  Când vine vorba de tine, mintea mea e ca un peron pe care vii si de pe care pleci.   Ştii senzaţia aia pe care o ai când mergi prima oară cu trenul? Fiecare peisaj, banal poate, pentru un om ce merge mereu cu trenul, ţi se pare o surpriză pentru retină. Te minunezi la fiecare petice de oraş văzut din depărtare. Aşa te iubesc eu. Fiecare trăsătură ce îţi aparţine o observ şi o iubesc, iar fiecare defect îl critic în minte şi îl preţuiesc...pentru că e al tău.   Păcat că ţie îţi place să iei mereu alt tren. Păcat că eu am fost doar o staţie, un popas neînsemnat.   Aş vrea să mă urăşti. Să mă urăşti atât de mult încât chipul meu să te scârbească, să mă urăşti când mă auzi vorbind, să mă priveşti cu ură, să îmi arăţi prin limbajul corpului tău cât de mult îmi deteşti prezenţa. Aş vrea să mă urăşti la fel de mult ca pe cea mai urâtă amintire a ta, să mă vrei într-o continuă suferinţă. Prefer ura ta profundă decât indiferenţa. Parcă dintre toate stările sufleteşti, indiferenţa faţă