Frânturi de gânduri

Ce bine e să te plimbi noaptea pe malul mării. Totul e atât de schimbat şi parcă mai trist ... Câteodată ai impresia că eşti doar tu cu gândurile tale, într-o tristă solitudine. Dar nu ... mai e şi marea şi magnifica ei împărăţie de ape. Îşi clipoceşte trupul străveziu şi te învăluie ca într-o mantie ţesută din atâta bucurie presărată cu miracole şi te îndeamnă la visare. O fericire care, cu siguranţă, n-ai vrea să se termine niciodată . E atât de bine! Îi simţi căldura zâmbetului de valuri în singurătate şi te regăseşti pe tine în mulţime . Şi totuşi, e numai o fericire de-o clipă, căci deschizând ochii şi privind în jur nu vezi decât un foc ce pare că de veacuri leneveşte în matca fioroaselor tărâmuri . O undă de răcoare îţi răscoleşte pieptul. Te simţi amăgit, înşelat, poate de frumuseţea şi strălucirea nopţii de vară şi ca într-un abur de legendă, ai impresia că în aerul proaspăt şi rece pluteşte ceva învăluitor, apăsător. Ceva ce pare să se rupă din farmecul acestei feerii. Ce...

S-a terminat. Nu mai e nimic din ce mi-aş fi dorit să fie. Acum ? Niciodată. Toate gândurile, speranţele, dar mai ales iluziile mele s-au risipit undeva departe, s-au dus ... unde? nici eu nu-mi mai pot da seama. Tot acel amalgam de sentimente mincinoase e istorie acum. Mi-aş fi dorit să aflu de ce? De ce s-a terminat, când nici măcar nu a început? Toate acele promisiuni, îmbrăţişări, săruturi timide, dragostea înseşi, toate : minciună. Respiram iubire, mâncam iubire, împrăştiam iubire în jurul meu. Acum? Respir minciună, mănânc ură şi împrăştii nepăsare. Era feeric totul, parcă puţin prea feeric. Uitam cine eram, când eram cu tine. Poate a fost un vis. Încerc să văd dacă sunt trează cu adevărat, dar durerea din suflet, parcă creşte şi mai mult. E mai mult decât adevărat. Coşmarul din vis, a devenit treptat realitate. Zâmbeam, râdeam, trăiam. Emanam doar fericire. Acum? Plâng, mă resemnez, trăiesc şi merg mai departe. Eman doar superficialitate. Nu ştiu cu...

E atâta monotonie în jurul meu : aceleaşi lucruri, aceiaşi oameni, până şi zilele par să fie aceleaşi. " Trebuie să ajung pe-o terasă la mare, să-mi pierd vremea pe plajă, să mă-mbăt şi să c â nt ". Aşa sună nişte versuri dragi mie de la Vama-Veche. Şi după cum spun şi versurile, ar cam trebui să dau o fugă p â nă la mare, cel puţin p â nă nu ma înnec şi mai mult cu praful de pe străzile micului meu oraş. Dar, dacă stau bine şi mă g â ndesc, nici marea nu mai e cea de altădată. Valurile ei, odată albastre, sunt acum pline de alge, loc pe plajă nu mai este nici pentru un ac, gălăgia te însoţeşte peste tot ai umbla, terasele sunt pline şi ele ochi, iar oamenii c â t se poate de stresaţi. Oricum foarte mult nu mai pot sta acasă. Nu mai vreau să mă afund şi mai mult în butoiul cu melancolie. Undeva tot o sa plec eu, odată, în căutarea colţului meu de paradis, oazei mele de linişte şi relaxare. P â nă atunci cutreier în neştire străzile pline de colb: oamenii încă stau pitiţ...

Nici măcar nu ştiu cum să încep. Am aşa un sentiment de ... frustrare, care deja e râuri râuri, dă să iasă pe dinafară, un sentiment pe care nu am (deocamdată) cu cine să-l împărtăşesc (sau cine ar trebui să mă asculte se face că plouă, şi e perfect de acord cu aceasta). Oare sunt eu singurul om, singura fată, atât de încuiată la minte încât să nu fiu şi eu de acord, atâta vreme cât toată lumea este? Asta nu pot să ştiu, dar poate o să aflu. Oare sunt singurul om din ţărişoara asta minunată, care nu concepe aspectul de a fi copil care are, la rândul ei are un alt copil? Nu ştiu voi ce părere aveţi, dar eu una, sunt stupefiată. Deja cred ca e prea mult. Şi nu vorbesc de acele fete care sunt abuzate sexual, hărţu ite etc. şi se întâmplă (Doamne fereşte!) un accident de această amploare, ci de fetele care, cu bună ştiinţă şi cu cea mai mare seninătate din lume te privesc în ochi şi spun: ''Da, este copilul meu, pe care mi l-am dorit mereu!''. Înţeleg, dar totuşi la 16-1...

A trecut mult timp de când am iubit prima oară. Mă întreb dacă nu cumva, prima iubire este de fiecare dată când ne îndrăgostim. Este o "primă dată", dar totuşi diferită. Cine să fi fost? Băieţelul de la grădiniţă care mă ţinea de mână şi îmi aducea bomboane, sau tânărul care pur şi simplu m-a fermecat în timpul adolescenţei? Când am iubit prima oară nu a fost de la început o iubire reciprocă. Dar am simţit că el este cel care va dori să mă completeze şi să mă înveţe să iubesc cu adevărat. Totul parcă s-ar fi întâmplat în urmă cu câteva zile şi nu în urmă cu mai mulţi ani. Viaţa mea este învăluită de o magie care mă face să mă simt o persoana unică. Nu-mi mai trebuia nimic, aveam totul, îl aveam pe el. Acum îmi dau seama ce copil eram şi într-un fel sunt invidioasă pe unele sentimente de atunci, pe unele trăiri care îmi făceau inima să-mi tresalte de fericire. Numai cu zâmbetul lui îmi lumina întreaga zi şi nimic nu m-ar fi făcut să mă simt rău. Sunt sentimente din adolescenţ...