Frânturi de gânduri

Ce sunt eu? Un suflet cu o inimă mare şi o mie de vise. Doar o mie? Cred că sunt mult mai multe dar încerc să nu le număr. O superstiţie - să nu-ţi numeri visele pentru că nu se mai împlinesc. Tot ce ţine de suflet nu trebui e măsurat, nici în timp, nici în distanţă, suprafaţă, greutate sau orice unitate de măsură ar mai putea să existe. Sufletul există sau nu. Nu sunt suflete mari sau mici, sunt oameni care îşi pun sufletul pe tavă sau oameni care şi-l ascund. Îl ascund din teamă sau egoism. Eu mi-am închis visele. De ce? Pentru că sunt nişte copii naivi pe care oricine ar putea să-i ia acasă. De fapt, nu o să spun că le-am închis, doar le păstrez în siguranţă. Îmi place cum plutesc strălucitoare ca soarele de vară şi mă mândresc cu ele: am vise atât de frumoase! Nu aş putea spune că îmi aparţin. De fapt, visele nu aparţin cuiva anume. Ele sunt libere, zboară pe lânga noi şi ne fac cu ochiul: "Alege-mă pe mine să mă împlineşti!". Şi râzi de joacă lor nevinov...

Am nevoie de un prieten. E unul din acele momente bulversante în care nu ştiu nici ce vreau să fac dar nici încotro mă îndrept. E unul din acele momente în care am nevoie disperată de un prieten, dar, nu îl găsesc. M-a uitat el, oare, sau doar se preface că jucăm vre-un joc de-a v-aţi ascunselea cu sentimentele? Nu ştiu, dar simt, că îi face plăcere. Simt că se distrează. Eu am uitat să râd, încă îl mai caut, dar s-a ascuns al naibii de bine ...  Am ajuns la concluzia că, oricât de mulţi prieteni virtuali aş avea, ei nu-mi ţin de cald şi nici nu mă ajută atunci când am nevoie de vreun sfat sau de-un ajutor. Ei nu-mi cunosc istoria, nici nevoile, dorinţele sau visele mele, aşa cum mi le ştiai tu cândva. Prietene, noi ne-am rătăcit, dar aș vrea să știi că oricând m-ai suna, oricând ai avea nevoie, eu te voi ajuta, pentru că m-am iertat, te-am iertat, am crescut și am învățat că oamenii importanți merită iertați. Am învăţat că oricât de bun îţi este un prieten, oricum te ...

Cu papucii de casă roz în picioare şi cu gândurile împrăştiate în faţa formulelor de la mate, Anabelle simţea un adânc gol în stomac. Şi nu era de la matematică. Mai degrabă era de la cele doar trei ore de somn, şi a celor 1000 şi una de probleme, cu care se confrunta în ultimul timp. Brusc, lasă foile deoparte şi merge până la oglindă: era tot ea, dar, ciudat, se simţea alta. E drept că arătase cu mult mai bine în urmă cu câteva ore, dar oboseala începea să îşi lase amprenta asupra ei. Ochii aceia albaştrii o răvăşiseră complet. Parcă îi mai văzuse undeva, sau încă era mahmură după balul de absolvire? Halal bal de absolvire! ... Seara pe care toate fetele din liceu o aşteaptă încă de la început, cu sufletul la gură, s-a dovedit a fi un adevărat fiasco. Nu tu limuzine, nu tu Făt Frumos într-o maşină de fiţe, nu tu artificii la 12 noaptea ... nici măcar Cenuşăreasa nu a fost prezentă! ... Gata! E clar! Băuse prea mult sau văzuse mult prea multe filme siropoase cu happy end. Ar cam ...

Încă mai am în păr miros de ţigară şi de parfum ieftin. Miros de iubire putredă şi vise spulberate. Pare de mult, dar totuşi e atât de aproape ... Oare visez? ... urmele de pe gât îmi şoptesc că nu. M-ai luat în braţe şi nu mi-ai mai dat drumul. M-ai intoxicat, mi-ai intrat în suflet şi în gânduri. Mi-ai zbuciumat somnul şi mi-ai invadat visele. M-ai prins în vraja ta stupidă şi văd că ţie îţi place. Nu mai simt nimic. Nu mai sunt capabilă de nimic în preajma ta. Mi-ai ferecat inima în lanţuri de albăstrele veştejite. Şi doar ştii că mie îmi plac trandafirii ... M-ai drogat cu iubire şi promisiuni. Acum e prea târziu, deja am fumat mult prea mult. Şi parcă, mă lăsasem ... de acum voi deveni dependentă, fără voie. Ai intrat în lumea mea, fără nici măcar, să baţi la uşă. Ştii că ţi-aş fi trântit-o în nas, nu? Ai pus stăpânire pe fiinţa mea, lipsită de apărare. Mă transformi şi mă ucizi cu tandreţe amară, mă plimbi pe căile Iadului pavate cu dorinţe murdare, îmi promiţi Luceferi, da...

Zeci de amintiri îmi răscolesc sufletul zbuciumat de pofte nebune îmbibate de alcool. Mi-am promis că nu o să mai scriu, dar singurătatea te îmbie la cele mai nebuneşti gesturi ... Prima amintire care îmi trece prin mintea bolnavă este, de pildă, una redată din zecile de poze care stau şi îmi zâmbesc frenetic din album. Curios faptul că, nu-mi pot aminti mare lucru din copilăria mea zbuciumată, care să mă ducă cu gândul la el ... plecarea lui, mi-a furat totodată şi copilăria. Oare de ce ajungem să apreciem mai mult persoanele care au plecat de lângă noi, decât atunci când sunt zi de zi alături? ... Nu ştiu. Nu mai am de mult lacrimi, am hotărat să nu port acel doliu fals, doar pentru că aşa fac alţii. Am purtat în schimb, un doliu al cuvintelor, iar negrul mi-a înceţoşat de mult gândurile. Doar eu ştiu ce simt, şi ce port în sufletul meu. De multe ori, nici nu mă gândesc la el, dar, sunt momente când orice lucru din cameră îmi aminteşte de ... cum era odată. Zile de naştere de c...

Privesc cum plouă. În sfârşit după atât de mult timp plouă, parcă să ne aducă aminte că au mai rămas doar patru zile din vara, deja trecută. Numai patru zile până la începutul toamnei, cu toate schimbările care se produc odată cu venirea acestui anotimp. Cât de repede a trecut vara aceasta, parcă pe nesimţite. Iar eu stau şi mă gândesc întruna ce am făcut în vara care tocmai se încheie în faţa mea? Ce am făcut timp de trei luni de zile însorite? Nu am escaladat Himalaya, nu am vizitat Parisul, nu am prins nici măcar un răsărit de soare pe malurile mării,  nu am înotat cu delfinii, nu mi-am făcut enşpe mii de prieteni, nu am slăbit 15 kile etc. Şi da, acestea sunt lucruri pe care nu le-am făcut. Ceea ce am făcut este să rămân aceeaşi, zi de zi, aşa cum unii dintre voi poate mă cunosc. Nimic extraordinar sau ieşit din rutina zilnică. Aceaşi liceană cu visuri măreţe şi cu sufletul deschis. A trecut şi vara, fără să îmi aducă vreo noutate. Dar, poate e mai bine aşa. Acum, aşte...

Luna îşi revarsă cărarea de argint peste apa mării, iar cerul senin pare imens, cu mii de stele, strălucind, una mai frumoasă ca cealaltă. Prin văzduh se simte o adiere plăcută, uşoară şi caldă. Noaptea a pus stăpânire pe tot, iar în depărtare se văd luminile plăpânde ale unor felinare. Dinspre oraş se aude doar zgomotul stins ale unor maşini întârziate. E linişte şi nu se mai aude nimic, în afară de valurile mării, care se unduiesc ameţitor de nisipul fin de pe mal. Este târziu şi toţi au adormit. Toţi, în afară de ea. La cât e de linişte afară, pe atât de multă gălăgie e în sufletul ei. Un adevărat război se dă în fiinţa ei blajină, fără apărare. Un amalgam de sentimente nespuse se amestecă şi dau să iasă pe dinafară. Lacrimile s-au uscat demult. Dar, la cât a plâns, făcea concurenţă mării, ale cărei valuri se spărgeau la picioarele ei, deunăzi. Îl iubea. El era motivul pentru care mai trăia, raza ei de soare din fiecare dimineaţă. Zâmbetul lui îi lumina întreaga zi. Când era ...