Frânturi de gânduri

Mă plictisesc. Şi când mă plictisesc încep să scriu şi deja parcă visez ... şi scriu tot felul de anomalii, care ştiu că ţi se par copilării, dar numai prin asta încerc să mă regăsesc. Ştii, e o senzaţie unică, să stai tu, cu tine, cufundată în gânduri, într-o realitate puţin suprarealistă ... privind lucrurile dintr-un ansamblu de omuleţ de 19 ani. Şi ştiu că poate crezi că-i totul roz, dar, poneii nu călăresc curcubee şi nici nu plouă cu vată de zahăr. Sau cel puţin, nu de curând. Realitatea urbană-i crudă, amară. Dar hai, s-o îndulcim puţin. Fac cinste în seara asta. Hai cu mine, să evadăm pentru câteva ore. Ia-mă de mână şi promit că nu vei regreta. Oricum nu avem ce face. Aşa că, hai cu mine la o ciocolată caldă, pentru suflete reci. :)

Cât de repede trece timpul. Cât de mult se schimbă oamenii. Cât de reci devin relaţiile. Cât de îndepărtate sunt amintirile. Ceea ce s-a promis că va dura, s-a terminat de mult, şi toate, toate, au rămas în van. Degeaba. Fără speranţă sau vreun viitor. Acel "acum" a devenit cel  mai îndepărtat "a fost odată".  Şi ştiu că, nu te gândeai să am vreodată dreptate, dar uite, vezi, ţi-am spus eu! E cel mai dur "ţi-am spus eu" de până acum, şi Doamne, ce-aş fi dat să n-am dreptate. Nu şi de data asta. Şi da, îmi pare rău, dar toate tâmpeniile care le spun acum, oricum nu mai au vre-un rost. Apropo, copacul ăla nefericit încă poartă urmele iubirii noastre. La fel şi inima mea. Proastă alegere, oricum.  Vina? O avem amândoi. Nu te eschiva şi te rog, şterge-ţi rânjetul ăla tâmp de pe faţă. Rânjetul de care m-am îndrăgostit prosteşte, cândva. Dar, nu-mi pare rău. Ai meritat-o. Am meritat-o amândoi. Şi ce-a venit după, ne-a transformat complet.  Sunt genul de m...

Iată că se apropie cu paşi repezi şi sfârşitul a ceea ce a însemnat anul 2013 . Am adunat bune şi rele, dezamăgiri şi zâmbete, lacrimi, bucurie, sentimente trăite la intensitate maximă, trăiri care mai de care mai speciale, lecţii, oameni dragi, toate acestea împletindu-se cu bucuriile mărunte de zi cu zi, realizările şi evoluţia noastră atât ca oameni cât şi ca personalitate. A trecut timpul, iar eu am trecut prin timp, fiind mereu acelaşi om curat, sincer, cu zâmbet în inimă şi bucurie pe chip.  Ce-mi doresc eu pentru anul ce vine? Multe, dar dacă tot e la modă, hai să fac şi eu o mică listă a rezoluţiilor mele pentru 2014 : -să iau cu bine toate examenele la faculta -sa fiu la fel ca şi până acum şi să-i am pe ai mei alături -să cânt, să cânt şi iar să cânt -să scriu mult şi bine -să mă apuc de romanul pe care tot ziceam că-l voi scrie într-o zi -să dau şi să intru la actorie -să am un locşor pe care să-l pot numi "al meu" -să-mi iau un căţeluş -să-mi fac pri...

Afară ninge. Toată lumea scrie despre asta pe Facebook sau îşi face poze prin zăpada pe jumătate mocirlită. În mod normal chestia asta mă enerva la maxim. Mereu, dar nu şi azi. Astăzi mi se pare un lucru special: că ninge chiar de ziua mea. Acum 19 ani, chiar in aceste momente, ningea. Dar mult mai puternic, mult mai curat şi fără de prihană. În timp, parcă până şi zăpada s-a încărcat cu grijile, necazurile, problemele, ranchiuna şi ura oamenilor, prefăcându-se dintr-un alb imaculat într-un gri înceţoşat ... Eii, oricum ar fi, azi mai îmbătrânesc puţin. Şi nu vreau asta! Vreau să rămân mereu cu ai mei 18 ani. Nu ştiu, dar 18 mi se pare o cifră magică, plină de însemnătate, plină de amintiri frumoase, timpul când poţi fi cine vrei tu, fără să mai dai socoteală "oamenilor mari", devenind tu, la rândul tău, un "om mare". Timpul când visezi cu ochii deschişi, dar poţi să-ţi şi duci la îndeplinire visele. Eu încă nu am reuşit să fac asta în totalitate şi simt că îi su...

Astăzi, ca în fiecare an de 1 Decembrie, ne trezim cu toţii mai români decât în oricare altă zi a anului. Nu ştiu însă dacă aşa era şi până în '47 când alţi români cu alte principii, mult mai uniţi decât cei de acum, sărbătoreau ziua naţională în data de 10 mai. A venit apoi momentul schimbării, a apărut comunismul şi 23 August ne-a fost zi naţională, dar cum orice apare şi dispare odată, în '90, după r evoluţia/lovitura de stat din '89, un anumit Ion a proclamat data în care ne aflăm: ZIUA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI! Am stat preţ de ore în şir să mă gândesc dacă mă simt român, pentru că nu îmi e de ajuns doar un buletin ca să mă şi declar. Îmi aduc aminte că în şcoala generală simţeam mult mai intens emoţia zilei naţionale, vedeam mult mai multe steguleţe şi bandane cu cele 3 culori reprezentative, cântam parcă neîndemnaţi imnul atât de bine scris de Andrei Mureşanu, însă "un rasunet" n-a fost de ajuns să ne schimbăm cu adevărat mentalitatea şi să încercăm...

  Faculatate, oraş mare, oportunităţi la tot pasul, iubirea de după colţ, aglomeraţia, oamenii grăbiţi şi vremea urâtă de noiembrie. Anabelle stând în pat, cu ceaşca de cafea alături, ascultând muzică lacrimogenă şi gândindu-se ... la ce? nici ea nu ştia exact. Era doar sigură pe ce avea la momentul de faţă: o viaţă încă incertă pe un teren minat. La propriu, pentru că străzile din jurul blocului ei erau în construcţie, muncitorii afurisiţi făcând o gălăgie asurzitoare, reuşind astfel să-şi piardă şi fărâma de răbdare pe care o mai avea ...  "Doamne, oare de ce sunt eu atât de ghinionistă, în ultima vreme?". Şi totul începuse atât de frumos ... cu emoţii noi, aşteptări, viaţa misterioasă care bătea la uşa marelui oraş. Mda, aşteptări spulberate încă din prima zi. "Oare ce sunt eu acum? ... studentă?", se întreba Anabelle, privindu-şi tavanul. Da, parcă asta trebuia să fie. Nu se gândea să o spună, dar parcă era mai bine acasă, înconjurată de banalul dar în acel...

Ce sunt eu? Un suflet cu o inimă mare şi o mie de vise. Doar o mie? Cred că sunt mult mai multe dar încerc să nu le număr. O superstiţie - să nu-ţi numeri visele pentru că nu se mai împlinesc. Tot ce ţine de suflet nu trebui e măsurat, nici în timp, nici în distanţă, suprafaţă, greutate sau orice unitate de măsură ar mai putea să existe. Sufletul există sau nu. Nu sunt suflete mari sau mici, sunt oameni care îşi pun sufletul pe tavă sau oameni care şi-l ascund. Îl ascund din teamă sau egoism. Eu mi-am închis visele. De ce? Pentru că sunt nişte copii naivi pe care oricine ar putea să-i ia acasă. De fapt, nu o să spun că le-am închis, doar le păstrez în siguranţă. Îmi place cum plutesc strălucitoare ca soarele de vară şi mă mândresc cu ele: am vise atât de frumoase! Nu aş putea spune că îmi aparţin. De fapt, visele nu aparţin cuiva anume. Ele sunt libere, zboară pe lânga noi şi ne fac cu ochiul: "Alege-mă pe mine să mă împlineşti!". Şi râzi de joacă lor nevinov...